Octogenar, dar plin de viață

Academicianul Valeriu Cotea se întoarce vara în Vidra natală, la coasă

Cine nu l-a cunoscut și, mai ales, cine nu l-a auzit vorbind niciodată pe academicianul Valeriu Cotea este un om mai sărac. Hîtru și profund, aidoma țăranilor de la munte, din Munții Vrancei unde s-a născut și a crescut, academicianul octogenar nu se deosebește de ei decît prin învățătura de carte care l-a adus printre cei mai mari oenologi ai lumii. Am avut privilegiul să-l văd și să-l aud vorbind la Bacău și la Iași. Președinte al Secției de Științe Agricole și Silvice a Academiei Române, profesor universitar consultant la Facultatea de Agronomie a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași și director al Centrului de Cercetări pentru Oenologie al Academiei – filiala Iași, Valeriu Cotea este considerat o somitate în domeniu. O atestă titlurile, funcțiile și distincțiile care i-au fost acordate în România și în lume, cele peste 500 de lucrări și articole pe care le-a publicat. A fost de patru ori laureat al Premiului Oficiului Internațional al Viei și Vinului – organizație interguvernamentală cu sediul la Paris, unde a condus mulți ani Comisia de Oenologie -, este membru al mai multor academii și societăți științifice din lume și a primit titluri și distincții în mai multe orașe de pe Mapamond. Acesta este academicianul Cotea, care păstrează încă ceva din sufletul copilului de acum aproape 80 de ani.

– De cînd nu ați mai fost, domnule academician, acasă, în Călimanii Vrancei, la Vidra?
– De obicei, merg acolo cam de patru-cinci ori pe an. Stau, uneori, cîte o săptămînă-două, adică mă duc mai mult să mă odihnesc. Mă recreez. Nu mai am eu atîta putere, dar tot îmi place să mă duc la coasă, la adunat de fîn. Mai am doi frați acolo. Noi am fost șapte băieți acasă, cu care mama se mîndrea mult. N-am să uit niciodată cum, cu basmaua pe care o ținea în colțul gurii, spunea: „Dragii mamei, în viața voastră voi să nu țineți cont decît de Dumnezeu și de lume”. Eu, însă, am mai crezut în ceva: în speranță, cu care am trăit toată viața…
– Pentru vremurile de astăzi nu ar fi un sentiment desuet?
– Poate că aveți dreptate. Eu astăzi asemăn lumea cu o cutie a Pandorei. în momentul în care, cum spune povestea, deschizi cutia, toate relele pleacă. Eu cred că de acolo pleacă și cele bune, dar rămîne speranța. Nu știu ce e cu speranța asta, care de vreo 15 ani ne urmărește, însă cutia parcă a scos mai multe rele decît bune. Iată cum cred, cu sinceritate, că în această cutie a Pandorei, această cutie a sufletului omenesc, a rămas speranța.
– Deci, acolo, în cutia sufeltului, există lucruri bune. Trebuie numai să iasă.
– Există. Nu știu, mi se pare mie, poate să greșesc – dar greșelile sînt omenești -, am impresia că abia acum este un fel de zbatere să se găsească o cale pe care o merită și acest popor român care este foarte necăjit. Și cînd spun poporul român, mă gîndesc la țărani în primul rînd. M-ați întrebat dacă îmi amintesc de copilărie. Cine nu-și amintește? Dacă sînt legat de Vrancea? Cine nu est legat de locul nașterii lui? Mă duc acolo cu mare bucurie, dar plec și cu anumite nostalgii. De exemplu, un cetățean din sat, un fin de-al lui tata, mai mare ca mine cu vreo cinci-șase ani, mă întreabă: „Naș Valeriu, dumneavoastră ați învățat mai mult decît noi. Ce ziceți, cum am putea noi ieși din această situație?”. Am rămas, pur și simplu, surprins. Cum să ieșim? El, rotindu-și ușor căciula în mîini, spune: „Nașule, noi nu vrem să ne vindem țara. Da’ nu s-ar putea să o închiriem? Măcar pe 50 – 100 de ani. Să găsim pe cineva să o administreze ca lumea, că este o țară bogată și ar trebui să avem un trai mai bun”. Cutremurat am rămas.

„Să țineți cont de Dumnezeu și de lume”

– âmi povestea un preot din sat cum îl cheamă unii oameni pentru că nu pot să-și dea duhul. Așa s-a dus la unul, dar a rămas foarte surprins cînd țăranul i-a spus: „Părinte, dacă se poate mai amînă cîteva zile moartea”. „Da’ de ce?”. „Nu vreau să o supăr pe nevastă-mea, că nu are nici un ban de înmormîntare”. E aici o durere de mare profunzime. Mi-am amintit atunci de Malraux, care a întrebat un preot: „Părinte, nu puteți să-mi spuneți care este atitudinea oamenilor mari în fața morții?”. Și preotul a răspuns: „în fața morții nu există oameni mari. Și cei mari devin foarte mici atunci”. în acest context, parcă există o zbatere și un angrenaj, o dorință de a se face, poate, un lucru spre bine. Să sperăm! Sper, deci, că sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou și de Bobotează, așa cum am învățat cînd eram copil, să aducă o stare de voie bună mai mare și să sădească în sufletul oamenilor ideea că vor reuși să trăiască pe măsura meritelor și a muncii lor. Sper!
– Deci, tot speranța rămîne la urmă.
– Tot. La noi e ceva care trebuie schimbat și greu se poate schimba, dar dacă ordinea nu-i în față, nimic nu e. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!