OPINIE. De ce e tot mai greu să te întorci acasă, în Bacău

A trecut un an de la ultimele alegeri locale, cele au reconfirmat în funcție demnitarii și forțele politice care au condus comunitatea și mandatul trecut. Se tot cere stabilitate de la cetățeni, dar la fel de stabilă e și gândirea celor care au plecat din Bacău și spun, cu un amestec de regret și luciditate, că le este bine unde sunt, chiar dacă le-ar fi plăcut să revină acasă. Nu e dispreț în vorbele astea, ci oboseala de a spera la ceva ce pare să nu mai vină.

E paradoxal, pentru că Bacăul de azi are toate premisele unei relansări: o centură funcțională, un aeroport modern, o autostradă aproape gata spre București. Din punct de vedere al infrastructurii, orașul s-a mișcat, dar din punct de vedere al vieții publice, parcă s-a oprit. Avem drumuri, dar nu direcție. Avem infrastructură, dar nu energie și spirit.

Proiectele europene care trebuiau să schimbe fața orașului s-au transformat în exerciții de eșec administrativ: parcări pentru biciclete declarate neeligibile, coridoare nemotorizate întârziate și prost executate, un sistem de management al traficului care există doar în rapoarte. Idei bune, dar aplicate prost.

Pe fundalul acestor sincope, primăria a acumulat peste 70 de milioane de euro în credite, o datorie uriașă, dacă stai să te gândești că e generată într-un mandat și puțin, pentru un oraș care nu pare să-și fi clarificat direcția. O dezvoltare pe datorie, în care banii există, dar ideile și consecvența politicilor lipsesc.

We don’t need no… competition

Chiar și așa, problema de fond nu e una neapărat financiară, că încă avem destui campioni locali care ne umflă bugetul, ci una culturală și morală. Bacăul nu mai are competiție. Nici politică, nici economică, nici civică. De ani buni, orașul funcționează într-un climat controlat, fără prea multă opoziție reală, fără dezbatere de idei, fără spațiu pentru contradicție. Iar cei care au ridicat anumite probleme au fost atent marginalizați și apoi scoși din joc. Nici măcar în arenă nu mai au voie să nu cumva să se apuce să huiduie arbitrii jocului aranjat…

Totul e așezat într-o liniște aproape confortabilă, între oameni care se cunosc prea bine și se contestă prea puțin. Cu foarte mici excepții, a dispărut impulsul natural al confruntării de idei, acel motor care face un oraș viu.

În alte locuri, vezi efervescență: competiție politică autentică, grupuri civice curajoase, media locală vie (nu doar un ziar care publică anchete și analize), antreprenori care ies din tipare. Aici, în schimb, se cultivă liniștea. O liniște de castă, în care pozițiile sunt fixate și nicio întrebare nu deranjează. Administrația nu cere mai mult, societatea civilă s-a acomodat cu puținul, iar cultura locală a ajuns un cerc restrâns de privilegiați.

Domeniul cultural e poate cea mai bună oglindă a acestei stagnări

Spațiul cultural este capturat de un nucleu mic de oameni care își împart proiectele și finanțările între ei, uneori cu sprijinul unor tineri oportuniști care au învățat repede regulile sistemului. Fondurile publice circulă în buclă în interiorul aceluiași grup, sub privirea indulgentă a decidenților care nu pot sau nu vor să ceară mai mult.

Rezultatul e un climat cultural obosit, șters, în care evenimentul înseamnă o dezbatere despre cât de rea e globalizarea, nu o provocare intelectuală sau o deschidere spre lume. În loc de spirit critic, avem conformism. În loc de curaj, auto-celebrare: ce buni suntem noi între noi! Aplauze și să mai mâncăm un pișcot.

Uneori, scena publică își arată singură caricatura. La inaugurarea Colegiului „Vasile Alecsandri”, proaspăt renovat din fonduri publice, ceremonia a fost un spectacol al formei fără fond, cu preoți, pâine și sare, cântece patriotice, dar fără ca elevii să poată spune vreun cuvânt, cu gropari ai educației în prim-plan ca invitați de seamă și edili care s-au luptat cu bursele, nu pentru ele. Superb! Imaginea perfectă a unui oraș care confundă viața cu decorul.

Curaj, oraș fricos

Unii explică această stagnare prin contextul strategic al orașului: prezența unor capabilități militare și uzine de profil care ar impune discreție și, mai ales, sta-bi-li-ta-te. Poate că o parte din inerție vine de acolo, exact din reflexul de a nu mișca nimic într-un teritoriu considerat „sigur”. Dar dacă siguranța devine scuză pentru stagnare, atunci securitatea devine pretext, nu valoare.

Mă întreba cineva din mediul economic ce trebuie făcut pentru ca Bacăul să redevină magnet pentru tinerii săi, dar și pentru alții, pe fondul îngrijorării că inclusiv comapniile mari încep să aibă dificultăți în a găsi tineri specializați și puși pe treabă. I-am spus direct că trebuie să își adune partenerii de tenis și să finanțeze, prin granturi și concursuri, tineri și organizații curajoase. Să sprijine înființarea de grupuri civice pe domenii, să finanțeze publicații noi, să ceară îndrăzneală de la acele proiecte, fără să se gândească „da’ oare ce-o spune factorul politic”. Ar fi un (re)start.

E greu să spui „mă întorc acasă” când acasă nu mai e dialog, ci doar birocrație rece. Când consensul înseamnă, de fapt, aranjament. Când instituțiile, când liderii, când mediul economic nu inspiră, ci doar gestionează. Când liniștea e mai prețuită decât gândirea liberă.

Poate că, dintre toate drumurile pe care le-a construit, Bacăul are nevoie cel mai mult de unul care nu se vede pe hartă: drumul înapoi spre spiritul său critic, spre competiție, spre curajul de a se contrazice.