Un punct de vedere cu totul original în legătură cu instituția primăriei și statutul său legal primim de la unul din colaboratorii noștri, specialist cu responsabilități importante în administrația publică. Prin susținerile articolului de mai jos, acesta încearcă să demonstreze că, de fapt, termenul de primărie este impropriu raportat la reglementările în vigoare, cărora le scapă esențialul: definirea (numirea) ca atare a instituției nu-i conferă automat conținutul personalității juridice, implicit competențe legale. Întrebarea care se desprinde: avem, sau nu, primării? Publicînd consemnările ce urmează nu înseamnă că am și epuizat subiectul pe această temă ori că lucrurile se vor rezolva de azi pe mîine.
Printre reformele înfăptuite în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza se numără și cele din administrația publică locală. Legea nr. 394/31.03.1864 introduce pentru prima dată noțiunea de primărie. Astfel, art. 10 din acest act normativ obligă fiecare comună să aibă o casă a comunei. Prin art. 18 din aceeași lege se introduce termenul de primar, căruia i se încredințează administrarea treburilor comunei.
Constituția din iulie 1866 consacră principiul descentralizării și al autonomiei locale, dispunînd că nici o sarcină sau impozit nu pot fi instituite fără acordul consiliului comunal. Comunele – urbane și rurale – erau conduse de un consiliu comunal și de primar, ambele autorități fiind alese.
Legea administrației din anul 1938, urmare firească a Constituției din același an, poartă amprenta dictaturii regale instituită de regele Carol al II-lea și aduce modificări spre centralizarea administrației publice. Astfel, primarul nu mai este ales, ci este numit de prefect în comunele rurale și urbane nereședință, de către rezidentul legal în comunele urbane reședință de județ, iar în stațiunile balneo-climaterice – prin decret regal.
În perioada dictaturii antonesciene din anii 1940 – 1944, comunele rurale din apropiereea comunelor urbane (orașelor) puteau fi declarate prin lege comune suburbane, își păstrau caracterul rural, dar salubritatea și poliția aparțineau orașului de care depindeau.
Urmare a Constituției din 1948 a fost adoptată Legea nr. 17/1949, care schimba denumirea de consilii populare în sfaturi populare.
Constituția din anul 1965 și Legea nr. 57/1968 de organizare și funcționare a consiliilor populare aduc inovații în administrația publică locală, unind funcția de partid cu cea de primar, secretarul de partid fiind și primarul unității administrativ-teritoriale.
După evenimentele din decembrie 1989 s-a creat vid legislativ și, ca măsură de urgență, s-a adoptat Decretul-Lege nr. 8/07.01.1990, care în art. 1 prevede că „pe baza prezentului decret, în județe, municipii, orașe și comune se constituie primării, ca organe locale ale administrației de stat”. În același sens, se adoptă Legea nr. 5/19 iulie 1990, care în art. 2 prevede: „Pînă la formarea viitoarelor organe locale, ca rezultat al alegerilor, administrarea județelor, municipiului București, municipiilor, orașelor și comunelor se realizează de prefecturi și primării, organe locale ale administrației de stat cu competență generală”.
Legea administrației publice locale nr. 69/1991 abrogă Legea nr. 5/1990, privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor. Art. 59 din noul act normativ definește primăria ca instituție publică cu activitate permanentă care aduce la îndeplinire efectivă hotărîrile consiliului local și soluționează problemele curente ale colectivității locale în care funcționează.
Legiuitorul din 2001 a observat că denumirea primăriei, ca instituție publică, vine în contradicție cu prevederile art. 120 din Constituția României, care consfințește că autoritățile prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sînt consiliile locale alese și primarii aleși în condițiile legii. Și pentru a aduce prevederile constituționale la gradul de suveranitate, la adoptarea Legii 215/2001, a administrației publice locale, primăria a fost denumită structură funcțională care aduce la îndeplinire hotărîrile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționînd problemele curente ale colectivității locale.
Legea organică în cauză precizează atribuțiile consiliului local ca deliberative (legislative), și ale primarului ca executive, stabilind fără echivoc faptul că primăria este o executantă în slujba celor două autorități locale; aceasta neavînd patrimoniu, buget etc. nu se poate încadra în prevederile Decretului 321/1954 privind persoanele juridice.
Nefiind autoritate publică a administrației publice locale și nici instituție publică, primăria nu mai are nici calitate de casă a comunei, care avea atribuții de întreținere a școlii, bisericii, nevoiașilor – în timpul lui Cuza. Art. 91 din Legea 215/2001 produce confuzii, deoarece primăria – ca structură funcțională, cuprinde, la grămadă: primarul, secretarul comunei și orașului, împreună cu aparatul propriu al consiliului local, deci funcțiile de demnitate publică – primar și viceprimar, secretarul comunei/orașului, funcționar public, alți funcționari, pînă la femeia de serviciu. Acest sumum de funcții și persoane, denumit impropriu primărie, este chemat adeseori în justiție și chiar intentează acțiuni la instanțele de judecată, și nu de puține ori judecătorii adoptă soluții în cauzele civile prin care obligă primăriile, neobservînd că aceste structuri funcționale nu pot sta în justiție, deoarece nu au calitate procesuală activă și pasivă. Hotărîrile judecătorești în cauză nu pot fi executate și nici nu se poate lua o măsură coercitivă, pentru că nu s-ar putea stabili gradul de vinovăție, de la primar – care răspunde numai pentru actele și faptele proprii – pînă la paznicul de pășune, care nu răspunde decît pentru sarcinile de serviciu cuprinse în fișa postului.
Mai există acte ce poartă ștampila primăriei, ștampile confecționate pentru perioada anilor 1990 – 1992, cînd primăriile aveau calitatea de organe locale ale administrației de stat cu competență generală. Se mai adoptă hotărîri de Guvern, ordonanțe, ordine ale unor miniștri care fac trimiteri la primării ca autorități sau instituții locale, fapte ce produc nedumeriri și greutăți cetățeanului, magistratului, dar și primarului. Prea des se confundă cele două noțiuni: primar – primărie, cînd, de fapt, primăria, în ultimă instanță, este doar locul de muncă al primarului, viceprimarului, secretarului și aparatului propriu al consiliului local și sediul acestui mini-parlament local. (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns