Pe-al nostru steag

într-un gînd, într-o unire…

• de la Unirea românească la integrarea europeană

Odată constituite, neamurile, popoarele și apoi națiunile au manifestat tendința unității lor spre a supraviețui și a se dezvolta conform propriilor interese. Strămoșii noștri geto-daci, daco-romani și români au parcurs un proces asemănător, dar confruntîndu-se cu tot felul de impedimente sociale, politice, economice și culturale. Unitatea le-a fost chezășia existenței lor. Dezvoltarea firească a generat momente de conștentizare a necesității unității, care s-a produs atît din interorul societății românești, cît și în context european. în urmă cu 400 de ani, mai precis la 1600, Mihai Viteazul înfăptuia unirea românilor din spațiul de etnogeneză, dar nu fără o anumită încuviințare temporară a împăratului habsburg Rudolf al II-lea. „Pohta ce-am pohtit: Ardealul, Moldova și Țara Românească” nu a fost atunci pe plac european și, la 1648, Tratatul de pace Westphalic încheiat la Munster și Osnabruck sub monitorizarea cardinalului francez Richelieu – care a urmărit întărirea prestigiului Franței din timpul războiului de 30 de ani, configura o nouă Europă care încheia, practic, trăsăturile epocii medievale.
Epoca modernă, bulversată de războaiele napoleoniene, deschidea Europei o nouă pagină, exprimată în hotărîrile Congresului de la Viena, din 1815, unde cancelarul austriac Metternich și Talleyrand – ministrul de externe francez – au avut roluri preponderente și au stabilit un nou echilibru european. Țările Române se aflau încă sub obrocul trilateralei otomano-austro-ruse, astfel încît unitatea era prejudiciată de interesele acestor puteri. Dar, zorii unității romînești se interferau între dorința lăuntrică de unire și ivirea momentului favorabil pe plan european. Războiul Crimeii (1853 – 1856) a oferit momentul mult așteptat. Triumful anglo-francez prin distrugerea flotei rusești condusă de amiralul Nahimov în Golful Sinope a prefigurat victoria asupra Rusiei feudale de către forțele occidentale moderne. Elita politică românească, exprimată îndeosebi prin tinerii intelectuali școliți în Occident, manifesta o influență binefăcătoare în special asupra împăratului Franței – Napoleon al III-lea Bonaparte – ale cărui influențe atîrnau greu asupra viitorului principatelor dunărene. La Congresul de la Paris, din 1856, ministrul de externe francez – contele Walewsky – a ridicat pentru prima dată la nivel european și problema Unirii Principatelor Române – deocamdată Moldova și Muntenia. Opoziția otomană și austriacă a rămas fără efectul scontat. în plan intern, elita politică românească, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Costache Negri, Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Vasile Boerescu ș.a. a impulsionat poporul în manifestările privind unirea. Vasile Alecsandri întocmise încă din 1856, în cadrul Societății „Unirea” din Iași, „Jurămîntul Unionist” difuzat în toate orașele și districtele Moldovei. Acțiunea avusese loc în via lui Petrache Mavrogheni din cartierul Socola, unde sub umbra unui castan poetul stihuia: „Sub acest măreț castan/Noi jurăm toți în frăție/Ca de azi să nu mai fie/Nici valah, nici moldovean./ Ca să fim numai români/într-un gînd, într-o Unire/Să ne dăm mînă cu mîini/Pentru a țării fericire”. Odată cu „Jurămîntul Unionist” erau trimise în teritoriu și invitațiile de a se fi întocmit și înaintat Iașului „Actele de Adeziune” la Societatea Unirea. Manifestările băcăuanilor au fost impetuoase, încît în „Actul de Adeziune” băcăuanii au propus printre cei dintîi ca țara rezultată din unirea celor două surori să se numească ROM+NIA. Reprezentanții băcăuanilor, care fuseseră aleși democratic în Divanul ad-hoc al Moldovei din toate stările sociale, au fost: spătarul Dimitrie Cracti – la proprietarii mari, care după 1864 a fost și primul prefect al Bacăului; aga Costache Rosetti – Tescanu – la proprietarii mijlocii; comisul Petrache Brăescu din partea tîrgoveților (negustori, meseriași); din partea țărănimii – țăranul pontaș Ioan Ababei, din Valea lui Ion, comuna Blăgești; iar din partea intelectualității, atîta cîtă era la vremea aceea – a fost desemnat poetul Vasile Alecsandri – născut la Bacău la 21 iulie 1821. Episoadele manifestărilor băcăuanilor s-au succedat cu intensitate, inclusiv cele legate de vizita reprezentantului Franței – baronul Talleyrand – și demonstrația unionistă de la Hotelul „Nicolae Dragoianu”, unde se și juca piesa de teatru „Tîndală și Păcală” de Vasile Alecsandri, cu conținut vădit unionist.
Reprezentanții celor 7 mari puteri europene (Anglia, Franța, Prusia, Austria, Rusia, Turcia și Sardinia) întruniți, în 1858, tot la Paris, au elaborat actul denumit „Convenția de la Paris” prin conținutul căreia principatele române – Moldova și Muntenia – ieșeau de sub tutela singulară a Porții Otomane și intrau sub tutela colectivă a celor 7 mari puteri europene. Convenția stipula, totodată, condițiile înfăptuirii unirii, peste care, parțial, elita politică și poporul român au trecut beneficiind de sprijinul efectiv al Franței și politica „faptului împlinit” prin dubla alegere ca domnitor în cele două țări a colonelului Alexandru Ioan Cuza. într-un atare context european cele două Adunări Elective întrunite la București la 24 ianuarie1859, au votat în unanimitate UNIREA CELOR DOUĂ PRINCIPATE, constituindu-se astfel STATUL NAȚIONAL MODERN – ROM+NIA; „Pohta ce-am pohtit” – împlinindu-se. Unirea din 1859 a permis intensificarea luptei pentru independența națională, din1877, și apoi reîntregirea românească de la 1 decembrie 1918. Vicisitudinile timpului și ale vremurilor au făcut ca după numai două decenii procesul unității indestructibiule să fi fost fraudulos întrerupt și ascensiunea societății românești estompată de regimuri dictatoriale în spațiul său legendar. O jumătate de secol mentalitatea românului s-a pervertit sub influiența nocivă a unor regimuri despotice. La începutul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, o altă minte sclipitoare franceză – în persoana unui alt ministru de externe – Robert Schuman, a predicționat – la 9 mai 1950, la Roma – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, denumită „Piața Comună Europeană”, care, treptat, s-a metamorfozat în Uniunea Europeană. Datorită unei părți a elitei politice, dar mai ales poporului român, în cadrul noului context european constituit și afirmat de-a lungul celor 148 de ani de la formarea statului național modern român, țara noastră se află din nou, de drept și de fapt, în marea familie de state și popoare civilizate reunite în Uniunea Europeană. (prof. dr. Jean CIUTĂ)pulsionat poporul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!