Perpetuum mobile

A simți nu înseamnă decît a te încadra într-o sferă emoțională. Desigur, subiectivismul este foarte accentuat în aceste condiții, dar asta nu înseamnă că adevărul vizat nu poate fi relevat. Dimpotrivă! Poporul român simte că a fost și că este, în continuare, înșelat. Conform unui prost obicei, se întreabă: „pînă cînd?”. Și se tot întreabă… Poporul simte, dar și știe, că nu are nici o putere. Simte că nimic din ceea ce ar fi trebuit să se schimbe, esențial, nu s-a schimbat în decembrie ’89. S-au schimbat doar aparențele, doar imaginile, doar tacticile și strategiile de înșelare a „inamicului”; adică, a poporului. Iată structurile: directori – foști securiști și colaboratori ai Securității. Oameni de afaceri importanți – foști securiști și colaboratori de încredere. Bancheri și finanțiști – foști securiști și colaboratori, de meserie. Justiția: procurori și judecători – într-o mare proporție – foști ofițeri de Securitate și colaboratori implicați ai acesteia. Polițiști – școliți să vadă în fiecare cetățean nu doar un posibil infractor, ci, mai rău, un posibil dușman. Dușman al cui? Numai ei știu! Cîți securiști, de pildă, a arestat SRI-ul din momentul cînd această instituție a fost înființată? Generalul Pleșiță – vedetă de televiziune – a spus că Securitatea, în anii de început ai comunismului, i-a arestat pe foștii „siguranțiști” și i-a dus în deltă, la stuf. Deci, dacă în 1989 ar fi fost revoluție, noul serviciu secret al statului ar fi fost primul care i-ar fi arestat pe foștii securiști. Și, în consecință, România n-ar mai fi fost jefuită în mod profesionist, din ’90 încoace, așa cum a fost jefuită de către vechii securiști, mulți dintre ei experți în finanțe, în afaceri, în diversiuni și manipulare, în relații economice și politice internaționale. România n-ar mai fi avut parte de o clasă politică coruptă, deoarece corupții n-ar mai fi avut pe cine să servească. Deoarece acesta e adevărul: corupția, în România de după ’90 – este o mască ce ascunde și acoperă altceva mult mai grav, mai monstruos. Acoperă, de fapt, existența stăpînilor adevărați ai acestei țări, stăpîni situați în spatele oamenilor politici, cărora ei – oamenii politici – le sînt doar servitori. Din această cauză, clasa politică nu are puterea politică de care ne face să credem că ar avea-o. Și atunci este vorba despre altceva: adică, ne putem întreba: România este independentă, sau nu?! Deoarece dependența sau independența unei țări există în raport nu numai cu o putere externă, ci și una internă. Din această cauză, lupta împotriva corupției nu are nici o eficiență. Vorba cîntecului (parafrazată): țară, țară/ dă-ne pe cei corupți și pe cei coruptibili/ să-i facem oameni politici/ că numai de aceștia avem nevoie! Aflăm, dintr-o știre recentă, că ofițeri români de securitate instruiesc, din punct de vedere tehnic, și, desigur, nu numai – delincvenți care jefuiesc bancomate în Occident. Cu alte cuvinte, lupta acestor forțe împotriva occidentului continuă…!
întreb o bătrînică: maică, ce pensie ai matale? Răspunsul vine dezarmant: două milioane… Și mă gîndesc: ce poți face cu acești bani, mai ales iarna, cînd ai de plătit atîtea și atîtea angarale?! Nu sînt bani! – susțin guvernanții. Sigur că nu sînt! Dar de ce? Adevărul este, însă, altul, ascuns de minciună: jaful, hoția, fără-de-legile de tot felul ne secătuiesc, ne omoară încet și sigur. Poporul simte toate acestea și le acceptă fiindcă nu are ce face. La nesfîrșit. Ca pe un fel de perpetuum mobile… (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!