Plăcerea unora, disperarea altora

• am un vecin manelist, din cauza căruia nu pot să dorm niciodată ca lumea • în cursul săptămînii mă înnebunește cu Adrian plodul minune, iar în week-end mă „răsfață” cu două melodii ale formației Accent și Cristianei Rduță, puse de sute de ori

Trebuie să găsesc un loc de refugiu undeva pe o insulă pustie, departe de prostia omniprezentă și de ritmurile debordante care se pare că nu-mi dau pace să trăiesc. Să vă lămuresc care este motivul indignării mele, dacă nu aveți și voi aceeași problemă.

Dacă nu locuiți în centrul orașului, unde poluarea fonică datorată traficului este insuportabilă, să nu credeți nici o secundă că în cartierele mai retrase aveți parte de ceva mai multă liniște. Vă asigur că zgomotul tobelor de eșapament sparte este mult mai plăcut decît mugetele „melodice” a unor maieștri ai muzicii rromînești. Pentru a înțelege fenomenul este neapărată nevoie să experimentați pe propria piele. Și ca să vă fie mai ușor să o luați la fugă din acest infern, voi încerca să vă redau eu sentimentul extraordinar pe care îl ai în astfel de cazuri.

Imaginați-vă o zi obișnuită de lucru. La ora șase – șapte ai plecat la școală mai mult dormind. După chinuitoarele ore de curs, la care s-au adăugat și două – trei lucrări, îți grăbești pașii spre casă exaltat de dorința de a ajunge din nou în împărăția somnului. Dar cînd ajungi în apropierea blocului, ești trezit de cîteva sunete „săltărețe” din șlagărele lui Adrian plodul minune. Îți ridici pleoapele împovărate de greutatea unei nopți nedormite, pentru a le servi ceea ce se cuvine celor care au binevoit să-ți strice euforia. Total descurajat, pentru că știi că nu vei mai avea liniște, urci scările și te duci disperat să închizi ferestrele, ca să-ți salvezi firavele urechi. Surpriză, nici un efect. În ciuda tuturor eforturilor, nu ai nici o șansă să te refugiezi. Poate am uitat să precizez – muzica se aude tocmai de la blocul vecin, unde un tînăr în chinurile iubirii, lipsit de orice preocupare, și-a scos măgăuoia pe fereastră. Dar să revenim.

După ce ai îmbucat în fugă ce ai găsit prin bucătărie, încerci să adormi. Nimic mai simplu, numai că somnul tău e acompaniat: „Eu dacă mor, tu cui rămîi, cui ai să-i rămîi…?” sau de cîteva versuri gîfîite de genul: „Fetița e frumoasă, băiatul nu mă lasă…” Cu un astfel de ajutor nu poți avea decît vise frumoase și dureri de cap de cea mai bună calitate.

Cînd te trezești ai un moment în care ți se taie răsuflarea, s-a oprit… o, Doamne, s-a terminat! Sînt salvată!” Și cînd ești în culmea fericirii, încep iar, aceleași melodii, același volum. Nu mai suport, înnebunesc, ajutor! Dar nu e nimic de făcut. Ești condamnat să asculți acele melodii de proastă calitate. În caz că dorești să faci cîteva afirmații la adresa împătimitului, îți sugerez să-ți muști limba. Altfel te trezești cu geamuri sparte, pene de cauciuc sau mai știu eu ce alte „accidente”.

Tîrziu, spre seară, probabil i s-a înfierbîntat instalația și s-a hotărît să oprească măgăoaia. Dar fii pregătit pentru diminețile din week-end, cînd, proaspăt odihnit, obsedatul începe din nou, de data asta cu răsuflatele melodii ale Cristinei Răduță și ale formației Accent. Cu o singură casetă pusă de zeci de mii de ori, viața ți se va părea extraordinară. Accent rezistă pe baricade cu celebrul vers „Tu mi-ai rănit inima”, în timp ce Cristina suspină suav că va fi a ta. Ce-ți mai poți dori… Poate un singur lucru – să închidă odată afurisitul acela de aparat! (Roxana POPA)