Porni Luceafărul…

La mulți, mulți ani, Eminescu!…

Greu, împovărător de greu, să scrii astăzi, în anul de… grație 2006, despre EMINESCU! Poate că de ziua nașterii SALE (15 ianuarie) mi-ar fi venit mai lesne, dar de ziua morții SALE (15 iunie) îmi pare un supliciu! Pentru că EL, EMINESCU, n-ar fi trebuit să moară
niciodată, cîtă vreme Călinescu spunea că EL nu s-a născut nicicînd, ci a ieșit din ape ca Luceafărul… Ar fi împlinit acum 156 de ani, să recunoaștem, prea puțin față cu veșnicia. S-a înstrăinat de lume la vîrsta celui mai scump FIU AL LUI DUMNEZEU, n-avea decît 33 de ani, nu înainte însă de a fi rostit acele adevăruri fundamentale de care orice seminție are trebuință la ceasul amarnic, neiertător cînd va fi să ne înfățișăm la judecata de apoi a neantului întru o nouă vestire… OMUL-EMINESCU – în avar numărații săi ani de trecere prin iadul terestru – a iubit și a urît tot ceea ce se cade a sfinți și a blestema într-o existență supusă nimicniciei, arzînd neostoit și neînchipuit de intens, obsedat, măcinat de precaritatea genetică a condiției noastre istoric-umane (adeseori inumane!). POETUL-EMINESCU a înălțat graiul românesc pe treapta cea mai de sus în panteonul celor mai alese comori de universală cugetare; GAZETARUL-EMINESCU a vegheat în turnul de pază al firavei noastre societăți bătînd la porțile marii, civilizatei, cultivatei Europe, atunci, în prag de nouă eră, și a năzuit ca Neamul Său (cu toate nevoile și sărăcia!) să n-o apuce pe căi greșite în timpii ce aveau să vină năvalnici peste lume (ah, viitor de aur țara noastră are!…). Nu am idee cît a prins viață și contur într-această din urmă strădanie a SA, dar un lucru e cert: ne-au rămas de la EL idealurile, poruncile, îndemnurile, poemele, nemuritoarele, cuvintele, sfintele…
„Partidul” lui EMINESCU a fost POPORUL ROM+N („partid unic”!) – și asta ar cam trebui s-o înțeleagă toți acei care, de-o vreme încoace, cată să fericească pe biet norod săracul care, parcă-i un făcut, tot dă înapoi ca racul! în sinea SA, EMINESCU a fost și democrat și conservator și liberal și umanist, dar mai presus de toate PATRIOT, drept pentru care și-a slujit ca nimeni altul, pînă la jertfa supremă, izvorul pururea întineritor, fiind al veacului copil, știutor, în egală măsură, a cinsti nestematele de gînd și nobilă creație ale celorlalte neamuri pămîntești lăsate de la DUMNEZEU în grădina de minuni ale firii. Instinctul național, circulînd devastator, sublim, prin inima și sufletul lui EMINESCU a fost iubire de moșie, de vatră strămoșească, crez iar nu vorbă de clacă, EL predica, cultiva și stăruia întru a înflori NAȚIONALITATEA ÂN MARGINILE ADEVĂRULUI, din dragoste de tot ceea ce binecuvîntă și înfrumusețează specia umană.
EMINESCU – geniu născînd dintr-un colț de cosmos numit ROM+NIA – este totdeodată și un mare cetățean al lumii. Viețuind în absolut, prinț al cugetării, suferind și îndurînd ca un martir de toate neajunsurile ființei omenești, EMINESCU a fost, este și va fi un simbol al nostru, al românilor, al pămîntenilor, un întemeietor, un creator, un ATOTPUTERNIC… Se va mai naște vreodată un alt EMINESCU? – s-au întrebat și se vor mai întreba generații după generații. Tulburător îmi pare gîndul dintr-un final de exegeză călinesciană la MOMENTUL EMINESCU, să citim, să lăcrimăm și să ne bucurăm acum de ziua veșnicirii LUCEAFĂRULUI nostru tutelar: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-și strîngă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!