Întîmplări adevărate: Moartea voinicului de mîna păcătosului
Moș Toma era o așchimodie de om, de te mirai cum de se mai ține pe picioare. De scund ce era, toți îl priveau de sus, parcă scormonindu-i creștetul, unde i se lățea de toată frumusețea, vorba vine, o chelie deasă și lucie ca o lună plină. Contrast hazliu cu pletele de pe versanți, lungi, negre și lucitoare de la untul cu care și le ungea zilnic, ce-i îmbrăcau umerii firavi. Trupul, subțirel, neajutorat în zeghea-i specifică oamenilor de munte. Mîini firave, păroase, dar agere. Picioarele – două acolade, de unde-i ieșise și vorba: bă, ăsta a făcut armata la cavalerie, p-o iapă borțoasă. Doar capul, cu obraji prelungi și pomeți colțuroși, năpădiți de-o barbă ca de schimnic și ochii vii, ageri, îl trădau pe omul-maimuță. Purta, la pălăria-i verde, un smoc de păr maroniu-negru, de urs, semn de noblețe recunoscută de ortaci pentru isprava pe care o făptuise cîndva, prin coclaurile Bolătăului, pe Valea Tazlăului Sărat. Care ispravă aveam s-o aflu și eu, într-un miez de noapte, lîngă un foc de tabără în plin munte, cu vînători adevărați dimprejurul meu și tîrnuiți în fel de fel de întîmplări care, de le-ai fi înghițit pe nemestecate, ți-ai fi zis că te afli printre lei-paralei. Dar să nu mai lungesc vorba și să trec la poveste.
Cînd l-am cunoscut pe Moș Toma, acesta era mult mai tînăr decît vîrsta mea de-acum. Abia dacă se apropia de 50 de ani. Eu, un adolescent licean cu gărgăuni în cap, avid după întîmplări care să-ți facă părul măciucă și inima, purice. Soții îl numeau „moș” în semn de respect pentru istețimea minții și înțelepciunea ce se strecura din fiecare vorbă rostită. Și-așa cum spuneam, într-o noapte neagră ca smoala, la mijlocul unei poienițe străjuită de arbori-catedrală, i-am sorbit povestea. O țin minte și acum, de parcă l-aș fi ascultat ieri.
Moș Toma pornise, într-o după amiază de duminică, în patrulare, prin cele păduri ale Zemeșului. Fiindcă am uitat să vă spun: eroul meu era paznic de vînătoare la Moinești.
Soare, cald, liniște de să te-ntinzi cu mînile sub cap și să tragi un somn sănătos în catedrala arborilor. Nu era el omul să facă treaba asta. Pușca, o sculă cu o singură țeavă, veche, cu cucoșul de cremene, care „băte’ tare-mprăștiat”, o lăsase acasă, să nu se mai încurce cu ea. La brîu, un cuțit cu lama ascuțită brici și-o toporișcă „așa, să hie”. Preumblare la pas. Gîndurile-aiurea, pe coclaure. Cînd să dea colțul unei poteci ce se încolăcea, pieptiș, pe după o stîncă, i-a venit semnalul. O piatră rostogolită de deasupra, cît pe ce să-i turtească pălăria. O privire rapidă în sus, un piept păros, masiv și-un mormăit l-au pironit locului. N-a apucat să se dezmeticească și ursul, ditamai dihania, era lîngă el. Cum să fugă? Unde? Nici un pas n-ar fi apucat să facă și Moș Marin l-ar fi înhățat. Isteț și cu sînge rece, eroul nostru și-a spus că cea mai bună apărare e atacul. I se spusese și la armată chestia asta.
Cum vă spuneam, fudul la trup ca o zambilă, s-a strecurat printre labele din față ale namilei ce se ridicase în două picioare. Da dihania să-l strîngă, n-avea ce. Și-atunci moș Toma a pus mîna dreaptă pe prăselele cuțitului, l-a scos din teacă și a început să-și lucreze adversarul, lovindu-l direct în inimă. Cu cealaltă îi prinsese „bărbăția” și strîngea de ouă. Urlete ca-n iad umpleau văzduhul, iar sîngele țîșnea ca dintr-o fîntînă arteziană. Cît să fi durat încleștarea dintre om și fiară? Cine știe! Martori erau doar fagii, iarba, florile și păsările cerului. Poate o veșnicie! Poate doar cîteva clipe! Cînd a simțit că ursul se clatină, moș Toma s-a azvîrlit într-o parte, sleit de puteri, cu barba și straiele șiroind de sînge. Nu știe nici cum a ajuns la căsuța din marginea satului, unde era cunoscut. Spre seară, cînd au adăstat la locul cu pricina, vînătorilor nici nu le venea să creadă. Ursul zăcea lat, rînjind la lună. David îl învinsese pe Goliat!
La cîtva timp, după ce și-a mai venit în fire, moș Toma obișnuia să-și umfle pieptul și să-și treacă pe la nas smocul de păr lung, sîrmos, de la pălărie: „Păi ce, avea el corajul să se pună cu mine? Bucăți l-am făcut!” Din tot ursul luase doar labele din spate să le facă pastramă, „ceva mai gustos nici că se poate afla”, îi plăcea să spună. Nu se lăuda. Povestea pățania ca pe ceva obișnuit, pe care ar putea-o repeta oricînd. De-un singur lucru se rușina Moș Toma, anume cînd îl întrebai ce făcuse cu izmenele pe care le purtase în ziua cu pricina. Gurile spurcate spuneau, cu umor, dar și cu multă simpatie, că viteazul care înfruntase ursul le aruncase, nici el nu mai știa unde, să nu li se mai găsească urma, că și cîinii lătraseră a scîrbă. Și tot de-atunci au văzut ceva atîrnat de brăcinarul moșneagului, de care nu se despărțea nici la privată: un cuțit cu lama lungă, de lemn. Cine-i vînător adevărat știe și la ce servește o asemenea sculă: la curățirea izmenelor după vreo întîlnire cu ursul sau cu o altă dihanie a pădurilor.
De mult e moș Toma oale și ulcele și tot de mult isprava-i e uitată. Doar așa, cine știe cum și de ce, o mai scoate din uitare unul ca de-alde mine. N-o credeți? Ce să vă fac? Întrebați-l pe cel de la care am auzit-o și eu. V-a povestit, Mihai Buznea
Lasă un răspuns