In toate bisericile a inceput perioada de spovedanie. Spovedania se mai numeste, printre altele, si „marturisire”. La tara sau la oras, fiecare lacas de cult si-a stabilit un program special pentru aceasta taina, program cunoscut tuturor celor duminica frecventeaza biserica. Pentru a ne spovedi cum trebuie, unii duhovnici recomanda ca penitentul (credinciosul) sa-si intocmeasca o lista cu pacatele savirsite; altii, dimpotriva, spun ca pacatele mari, grave, nu le poti uita oricum. Cred ca trecerea lor pe o foaie, in liniste, dupa un examen de constiinta, e chiar foarte potrivita, urmind ca, la final, foaia sa fie rupta bucatele sau arsa pentru a nu mai fi citita de nimeni. E nevoie de cercetarea unor carti cu tematica spirituala, pentru a intelege bine ce anume trebuie marturisit. Sint pacate care scapa multora din necunoastere sau cine stie care motiv, iar preotul duhovnic, din obisnuinta, pune intrebari. Dar duhovnicul nu e un clarvazator si nu poate acoperi toata seria greselilor pe care o persoana le poate savirsi. Ori credinciosul, daca s-a cercetat pe sine, stie prea bine ce pacate sau ce patimi are. Nu de putine ori se intimpla sa vezi oameni, iesind de la scaunul Spovedaniei si spunind ca parintele nu i-a intrebat nimic in legatura cu o patima pe care o aveau. Printr-o asemenea atitudine, crestinii mai mult se pagubesc, nesocotind Taina Spovedaniei. Fiecare dintre noi este dator sa-si faca o examinare interioara pentru a putea face marturisirea eficienta. Adica de a simti deplin cuvintele Mintuitorului, “iertate iti sint pacatele, mergi in pace, de acum sa nu mai pacatuiesti”.
Lasă un răspuns