Pro musica

Free-jazz

Analizînd jazzul modal am observat că procesul de dizolvare a armoniei specifice conduce direct la apariția Free Jazzului – în traducere directă – jazz liber. Majoritatea istoricilor și criticilor de jazz asociază debutul acestei mișcări cu anul 1958 și se datorează unor pionieri ai experimentului, precum saxofonistul Ornette Coleman și, independent de acesta și cumva anterior, dar fără un ecou mediatic pe măsură, pianistul Cecil Taylor. în Dicționarul său de jazz din 1976, Mihai Berindei definește caracteristicile acestui gen astfel: „libertatea totală de improvizație, adesea fără legătură cu un material tematic prestabilit, o anumită structură armonică și metrică, continuitate ritmică, precum și prin reintroducerea improvizației colective (simultane și libere)”.
Trupele de free, cel mai adesea de format redus, «Combo», emancipează secția ritmică; basul și bateria capătă rol primordial solistic de improvizație. Scopul execuției free jazz este acela de a crea o atmosferă emoțională specială, folosindu-se mijloace noi de expresie, intervale disonante, sonorități agresive, adesea obsesive, respectîndu-se doar anumite curbe de variație a intensității tumultului sonor, precum și a tempoului. La origine, free-jazzul demonstra împotrivirea față de orice îngrădire obișnuită de muzică de jazz, constituind „ecoul pe plan artistic” al protestului muzicienilor negri față de tendințele rasiale. Desigur că, inițial, a provocat intense controverse, dar mai apoi și-a cîștigat recunoașterea mai largă printr-un fenomen de cristalizare a trăsăturilor proprii. în interpretările free, swingul poate apărea ca rezultat al unei transe colective, fertile în întîlniri, neobișnuite, uneori prodigioase, pasionante. în anii ’70 se observă, în general, o tendință de renunțare la libertatea totală a execuțiilor în favoarea unei oarecare organizări a formei de exprimare muzicală și aceasta, la rîndul ei, diferită de la jazzul american la cel practicat de muzicienii albi sau cei europeni.
Precursorul conceptului este pianistul Lennie Tristano, ceea ce a urmat avînd drept scop dispariția oricărui principiu ordonator și fiind trăsătura de bază a free-jazzului. (Cecil Taylor, definind exact natura acestei mișcări, declara: „Nu există nici un fel de muzică fără ordine. Este un material muzical conștient organizat. Regulile sunt aplicate liber”). Prima piesă înregistrată după aceste principii, în 1949, este considerată a fi „Intuition” (într-o formulă de sextet a lui Lennie Tristano). La rîndul său, Orvelte Coleman perfecționează conceptul odată cu apariția albumului document „Free Jazz”. Capitala genului muzical devine New York-ul. Inițial, exista o diferențiere ușor sesizabilă între varianta americană free, care deși abstractă în armonie, păstrează totuși regularitatea ritmică provenită din blues și gaspel. Avangarda europeană renunță și la această regularitate ritmică și se apropie mult de muzica simfonică atonală, concertistică, contemporană. Free-ul întărește impresia de creație personalizată, fiecare instrumentist asumîndu-și veleități solistice. Lucrul colectiv, ușor de sesizat în cadrul unui corp comun de cunoștințe muzicale, se personalizează, fiecare creație purtînd semnătura autorului. Această personalizare conduce la diverse atitudini filozofice sau morale, ca la John Coltrane și Sun Ra. Mișcarea free americană naște Great Black Music, ce revendică o serie de atitudini protestatare cu impact social imediat, cu reprezentanți ca Archie Shepp, Albert Ayler, Sunny Murray sau Milford Graves. în Europa se afirmă, în schimb, o îndepărtare de fenomenul jazz, muzicienii free europeni (Peter Brotzman, Derek Bailey, Wolfgang Dauner sau Evan Parker) declarîndu-și lucrările „improvized music”. Asupra acestei radicale revoluții muzicale vom reveni cu mai multe detalii. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!