Promenadă cu peripeții prin cimitir

Un gard înalt, de beton pornește din spatele casei albastre și continuă pînă aproape de bazinul de înot, mărginid parcul. După acel gard nu se zăresc decît copaci. Ce o fi? Nu știe prea multă lume, dar aici este cimitirul evreiesc. Într-o seară, dornici de ceva nou, am hotărît să cercetăm locul. Pe unde să intrăm? Am sărit cu chiu cu vai gardul de beton, printr-o porțiune ceva mai joasă. Ajunși de cealaltă parte nu ne-au întîmpinat decît copacii. Pe undeva, se zăreau cîteva pietre funerare. Ferindu-ne să nu cumva să dăm de ceva cîini vagabonzi, ne-am afundat în așa zisa pădure. De după primul pîlc de copaci, au răsărit că din senin zeci de pietre funerare, din marmură negră. Unele dărîmate, altele încă în stare destul de bună. Melcii și-au găsit culcuș pe acete morminte, iar urzicile au crescut nestingherite.

Încercăm să înăităm însă totul e întunecat de copacii cu crengile pînă la pămînt și un fel de liane, de care atîrnă mulți păianjeni. Reușim să trecem. Nu avem pe unde călca, așa că pășim pe morminte, strivind fără să vrem melcii sub picioare. Sub un munte de iederă se află un fel de cameră mortuară. E doar o singură încăpere, cu ferestre, dar fără geamuri. Intrarea e blocată de o piatră răsturnată. E atît de liniște încît devine înspăimîntător. Trecem peste alte morminte. Fotografii sparte, dărîmături, parcă e în altă lume. Ajungem într-un final într-un loc mai luminos. Un copac dărîmat devine culcușul nostru. Ne cățărăm frumos, fiecare își ia cîte un loc și studiem împrejurimile. Numai morminte. Unele împrejmuite cu gărduleț de fier și cu portiță, altele asemenea unor monumente, înalte și luxoase. Încep și citesc ce scrie pe morminte. Peste tot persoane îngropate de aproape o sută de ani. Începem să vorbim despre locurile din cimitir, de parcă ar fi descoperirea noastră. Astfel, explorarea lui mai în amănunt devine și mai tentatntă.

Ne împrăștiem care încotro, ne uităm, cercetăm fiecare piatră, fiecare nume. Tot învîrtindu-ne ajungem în spatele monumentului din cărămidă. La un moment dat vedem un grup de țigani care fredoanează manele. Toți urlă. Dar trec în grabă, sar gardul în partea celaltă și duși sînt. Apoi se așterne din nou liniștea. Vrem să ajungem iar la copac.Numai că în acel moment, de după camera mortuară apare un bărbat de vreo 60 de ani, cu un toiag în mînă. Ne privește încruntat.”Ce căutați aici? Cine v-a dat voie?”, ne întreabă el atît de repede că am rămas toți fără replică. Într-un tîrziu, unul din grup îl întreabă. „Dar trebuie să avem voie?”. Apoi omul ne întreabă pe unde am intrat și-i explicăm cam cu jumătate de gură că am sărit gardul. „Păi dacă e gard, înseamnă că nu aveți voie. Trebuia să veniți la poartă. Eu sunt paznicul, eu am grijă pe aici. Ce faceți, sunteți vreo adunătură de din ăia?”, strigă omul, în timp ce noi ne uităm unii la alții. Paznicul crede că sîntem sataniști sau, eu știu, niște sectanți. ” Domnule, fii serios. Am venit și noi, eram curioși. Avem fețe de răufăcători? Și, în plus, ce să distrugem?”, încercăm noi să-l înduplecăm. „Păi au fost ciudați care au venit, au distrus pe aici. Au dezgropat morții, au răsturnat pietrele”, explică el. Ne uităm la pietrele cu pricina. Ar trebui vreo cinci Stallone cu răngi cu tot, că să miște una singură din loc.

Pînă la urmă intrăm frumos în vorbă cu omul și se convinge că nu avem nici o treabă cu distrugerea mormintelelor. Pînă la urmă totul s-a rezolvat cu vorbă bună. A înțeles moșul cum stă treaba cu noi. Oricum, apariția lui ne-a cam stricat cheful. Era parcă mai frumos pînă să vină el. Așa sălbatec și parcă necălcat de nimeni înainte. Cînd ne-am dat seama, afară se lăsase deja seara. Copacii încep să prindă tot felul de forme ciudate și lilieci își fac apariția. Ne luăm frumos tălpășiță, sărim iar gardul, și ne planificăm următoarea promenadă în cimitir. (Roxana ȘMIL)