Punctul pe „i”

Dialogul transglobal între primitivism și tribalism

• Românii imparțiali: naționaliști, europeniști sau „nici așa, nici altminteri” n Etnocentrismul – formă a tribalismului, rasismului și precursor al naționalismului furibund

Citesc în „Timpul” ieșean (cu adevărat „revistă de cultură”, așa cum scrie pe frontispiciu, și nu doar de literatură – cum se încăpățînează să fie alte reviste care se autointitulează „de cultură”, dar care publică preponderent doar recenzii, poezii, schițe, fragmente de roman sau amintiri din tinerețe); așadar, în numărul pe februarie al revistei ieșene, Gabriela Gavril sugerează un posibil remediu pentru prea-înfierbîntații etniciști-rasiști-naționaliști. Acești ideologi de serviciu poluează încă atmosfera unor dezbateri cu tentă culturală, drept pentru care este de interes remediul propus de un tip din Italia (de unde și titlul articolului: „O simplă propunere – «soluția talianului»”). Pe scurt, relatează G. G., „la o întîlnire culturală (și informală)… un român și un ungur au redescoperit tema incitantă a Ardealului”. Discuția a fost pigmentată cu „argumente” istorice, politice, militare și, desigur, a apărut, inevitabil, problema granițelor. Au intervenit și alți participanți, dar… totul se împotmolea în argumentații de factură naționalistă, adică rezultatul era doar consum de energie, de timp și de informații plus deranjul adus celor care doreau să discute chestiuni serioase. Aici a intervenit ‘talianul, care i-a invitat pe cei doi preopinenți într-un birou alăturat, încuindu-i, pur și simplu, acolo, luînd cheia și arătînd-o colegilor în semn că de-acum pot discuta normal.
Soluția privării de libertate a celor care au alte opinii poate părea tentantă pentru mulți, și chiar Gabriela Gavril propune o soluție la scara macro: „Am putea, așadar, fără prea mari costuri, să-i ducem undeva la o cabană cocoțată într-un vîrf de munte…”. Aici, mă detașez de G.G., soluția propusă de ea fiind periculoasă pentru libertatea de expresie, în special, și pentru libertate în general. Desigur, G.G. merge pe urmele radicalismului social eminescian, care sugera tot privarea de libertate pentru cei care gîndesc și acționează diferit de majoritatea „normală”: „și în două temniți large/ cu de-a sila să-i aduni,/ să dai foc la pușcărie/ și la casa de nebuni”. Deși este puțin probabil ca G.G. să citească opiniile unor necunoscuți dintr-un ziar băcăuan, am formulat răspunsul de mai sus deoarece, în final, G.G. chiar a solicitat părerea cititorilor printr-un simplu: „Ce spuneți?”
Ei, ce să spun? Spun că am asistat și eu, cu cîțiva ani în urmă, la un select club de discuții finanțat de americani și care, întîmplător, a avut loc la Budapesta; acesta era condus de un venerabil american de sorginte budapestană. Interesant este că deși tema discuției era Platon și una dintre cărțile sale, în pauze un mic comando ungar format din doi sociologi nu avea alt subiect de discuție cu mine decît Transilvania. Adică, exact ca în scenariul expus de G.G. Cu o diferență de esență, însă: în loc să mă lansez în perorații patriotarde, să trasez granițe „adevărate” pe șervețele de masă sau să le rîd în nas cu formula „v-am tras-o!, fiți mulțumiți cu cît ați mai rămas” etc., am adoptat o altă strategie. Adică, la sîcîiala „venim să luăm Transilvania”, am răspuns: „veniți!” sau „luați-o!”. După momentul de perplexitate, mai venea o încercare de „dialog” pe tema granițelor „adevărate”, la care am răspuns că granițele „adevărate” sînt cele ale Uniunii Europene, iar în cazul în care și România va fi parte a UE orice discuție despre granițe interne este superfluă. Dacă provocările continuau, luam poziția zîmbitoare a lui Mutu… În fine, în alte contexte ale dialogului transglobal de la Budapesta am amintit despre primitivismul și tribalismul unor pretinși intelectuali care nu pricep argumentele și motivațiile politice, economice sau etice ale construcției europene, ci le reduc doar la legături de sînge, de limbă sau de istorie. Pentru ei, probabil, multiculturalismul este doar o invenție americană, libertatea de circulație a oamenilor, bunurilor, serviciilor și informațiilor este doar o utopie integristă europeană, dezvoltarea regională este un neocolonialism agresiv al celor puternici și că însăși Uniunea Europeaană este o conspirație iudeo-creștină a francmasoneriei mondiale… Pentru asemenea „intelectuali” docți argumentele logice cad în fața credințelor dogmatice de tip rasist, etnocentrist și ultranaționalist. Ceea ce era realmente amuzant, sociologii cu pricina făceau parte din forțele politico-partidice de dreapta și criticau de zor trădările guvernului socialist ungar din acea perioadă. În context, să nu uităm că avem și noi faliții noștri, fie de dreapta sau de stînga, aceștia nefiind doar din extrema vadimistă sau udemeristă. Liberalii noștri partidici nu vor să renunțe la atributul „național” din denumirea formațiunii partidice, guvernanților (foști și actuali) nu le convine să renunțe la sintagma „stat național”, iar asta nu dintr-un patriotism feroce, ci din simple calcule electorale. În acest caz nu mai este de mirare că un român „verde” (ca cel din relatarea colegei G.G.) se lansează în ditirambi patriotarzi naționaliști în dialogul cu similarii săi unguri.
Desigur, este de reflectat asupra cauzelor de ordin educațional prin care tribalismul unor intelectuali unguri se perpetuează încă agresiv în era integrărilor continentale și a globalizării. Îmi permit să cred că una dintre cauze ar putea fi și faptul că în revistele lor de cultură dau prioritate discuțiilor pe teme politice, economice, ideologice, filosofice, religioase etc., fie acestea reduse, uneori, la tribalism și etnocentrism (dar asta e problema lor), în timp ce revistele noastre, zise de cultură, dau prioritate poezelelor d’amore, panseismului și descriptivismului de tip sadovenian, comentariilor docte pe marginea unor cărți pe care le citesc doar autorul și (eventual) recenzorul, cronicilor neangajante și în general neasumarea vreunei poziții. Auzim în juru-ne opinia unor „specialiști” în integrare europeană care conchid senin că încă nu le este clar dacă UE este un lucru bun sau rău. Așadar, specific unor „intelectuali” români este încă poziția fermă, curajoasă și de neclintit, aceea de a nu a avea… nici o poziție. Vorba lui Caragiale: ei (nu) sînt „nici așa, nici altminteri”. Catinca PIPER”
Ei, ce să spun? Spun că am asistat și eu, cu cîțiva ani în urmă, la un select club de discuții fina

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!