Punctul pe „i”

Libertatea de a gîndi și de a evalua

• modernism și postmodernism în cultura actuală

Opinia subsemnatei despre modul dogmatic și rigid de a (mai) practica un tip de cultură în numele Culturii (vezi „Urme ale totalitarismului în cultură”) va fi fost, evident, total neagreată de practicanții direct vizați. Fatalmente, la noi, aceștia promovează o cultură adesea de sorginte proletară, însușită uneori la școli de noapte. Evident, nu am vizat și nu vizez persoane anume, ci un mod de (ne)gîndire, o încremenire în proiectul modern care, nefiind posibil a-l termina și pe plaiurile nostre, ar merita să fie abandonat. Desigur, alternativa este proiectul postmodern, deschis noului, schimbării, adecvării și adaptării la marile provocări pe care ni le aruncă în față marile șocuri generate de modificările climaterice majore, de noile descoperiri tehnologice și de globalizarea evidentă a existenței fiecăruia dintre noi. Monica Spiridon (Observatorul Cultural nr. 53 și 54 apărute în primele săptămîni ale lunii martie curent) a anunțat, în perfect spirit mortifer modern, moartea iminentă a postmodernismului. Ce vom pune în loc M.S. nu știe, dar cu siguranță va fi altceva. Deși argumentația este neconvingătoare, putem accepta că tot astfel cum nici modernismul nu a fost veșnic, nici postmodernismul nu este etern. Dar a arunca la coș o realitate culturală înainte de a imagina măcar o altă posibilă realitate nu mi se pare înțelept. În pofida lipsei argumentelor referitoare la motivele și momentul dispariției modelului cultural postmodern, articolul d-nei M.S. demonstrează că postmodernismul a existat și mai există ca o alternativă reală la modelul cultural modern. Mai mult, dacă acest nou model cultural va dispărea, în nici un caz nu se pune problema revenirii la modelul modernist. Or, tocmai acest lucru vreau să-l demonstrez: că o cantonare în trecutul modern este cu atît mai gravă cu cît omenirea se îndepărtează și mai mult de acest model cultural, chiar prin depășirea postmodernității.
Cred că nu este superfluă o descriere suplimentară a promotorilor gîndirii moderniste, clasic-dogmatice și, evident, deja desuete. Clasicii noștri moderni în viață confundă vizibil liniaritatea comodă a gîndirii lor repetitive cu calitatea, autoasumată, de a avea o mare forță de caracter (Catinca, fii bărbată!), sau cu capacitatea de a respecta, fără compromisuri, normele pe care vor să le impună celor din jur. Oricine poate recunoaște în aceste moduri învechite de gîndire modernismul fecundat cu seniorale apucături feudale. Continui să cred că tocmai trădarea trecutului urît mirositor și renunțarea la (re)folosirea excrementele minților care au gîndit (corect!) în contexte total sau mult diferite de cele actuale reprezintă acte autentice de cultură, și că doar aceste exerciții mentale fac reale servicii oamenilor și omenirii.
Cred că dimensiunea spirituală a culturii înseamnă, simplu, un mod de a gîndi, de a percepe realitatea și de a te raporta la aceasta. A gîndi închistat de „principii morale” desuete (fie ele majoritar-bolșevice sau naționalist-ortodoxe) înseamnă a bloca orice speranță de mai bine, orice adaptare la contexte noi și orice șansă de a deveni cu adevărat liberi. Pentru politrucii culturali bine crescuți și educați respectul normei este forma supremă de cultură. Pentru mine, ieșirea din normalitatea cenușie, din normativismul scolastic ciufut și speriat de el însuși, deci tocmai promovarea unor astfel de a-normalități poate ajuta la conturarea, în viitor, a unei culturi care să ne înalțe, să umanizeze animalitatea din noi. Dar, trebuie să recunosc, mediocritățile carieriste, colectoare de diplome și de titluri academice au și ele dreptul să-și construiască propria cultură, propriul sistem de valori și de evaluări. În mintea mea (încă) postmodernă există doar structuri de culturi și nu o Cultură mare, omogenă, amorfă, imuabilă, perenă și autoperpetuabilă chiar la infinit. Pînă și Evangheliile au cunoscut și cunosc variante care probează că și în creștinism există o paletă largă de adevăruri și nu un adevăr unic. Chiar și adepții „corectitudinii politice” acceptă ideea că această corectitudine trebuie re-definită, re-testată și re-confirmată.
Deci, dragi semeni moderni frămîntați de genialitate și de absolut, veșnic în căutare de deosebiri irefutabile și profund absconse dintre omul de (înaltă) cultură (seniorul feudal) și intelectualul de rînd (juniorul novice într-ale culturii), nu vă fie rușine (obrazului!) să urmați îndemnul Eminescului – adică al exponentului culturii române, după unii dogmatici moderni -, acela de a vă (re)înscrie în clasa a doua a Universității din Hîrlău și lăsați, apoi, gîndul să zburde liber. Die gedanken sind frei! Detestați-l pe Trăsnea, dar și pe cei care perpetuează cumplitele și meșteșugitele metode de tîmpire culturală a neamului. Cultură înseamnă, în primul rînd, libertatea de a gîndi și de a evalua, indiferent dacă „norma normalității normale” interzice ieșirea din conveniențele prăfuite și rîncede ale înțelepciunii convenționale.
Un exemplu măcar, se impune: aceia dintre cititori care nu consideră un tabu să-i citească pe Marx, Lenin sau Stalin ar putea să afle că acesta din urmă s-a autodefinit ca un adept și un promotor al constructivismului, idee modernă cu iz avangardist postmodern care, desigur, nu i-a aparținut, dar care i-a plăcut și pe care a aplicat-o așa cum l-a dus capul. Constructiviști au fost, la urma-urmei, masonii, întemeietorii de mari organizații și creatorii de sisteme noi de idei. Proiectul european este, cert, o formă de constructivism. În toamna anului trecut, un profesor din Germania venit la Bacău a pledat, în clar, pentru constructivism, mai exact pentru adoptarea acestuia ca mod de gîndire în procesul de educație. I-am atras, discret, atenția că și Stalin a fost un mare adept al constructivismului. „Da, zice neamțul, dar el a transformat constructivismul în ideologie de partid!”. După doar o jumătate de an, cu ocazia unei reuniuni intraeuropene pe teme de educație cel puțin trei vorbitori au pledat pentru constructivism. Am repetat mica mea observație legată de Stalin și am primit același răspuns: „Da, dar el a ideologizat constructivismul”.
În fond, atît construcția fostei Uniuni Sovietice, cît și construirea actualei Uniuni Europene a avut și, respectiv, are nevoie de o teorie a construcției sociale. Iar această teorie se numește constructivism. La o adică, și bomba atomică are la bază aceleași principii teoretice, indiferent dacă la construirea ei au lucrat fasciști, comuniști sau islamiști. Depinde doar cum, cînd și împotriva cui o folosești. (Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!