Pustiu de sărăcie!…

între primele cuvinte pe care i le rostește, orice mamă își învață copilul să pronunțe și cuvîntul „doctor. Cu el își ademenește odrasla atunci cînd vrea să-l supună unui consult dacă îl aude tușind ori constată că i se clatină un dințișor. Apoi, odată cu înaintarea în vîrstă se ivește tot mai ades prilejul de a rosti respectiva expresie, ceea ce poate atrage o teamă instinctuală. Cerem ajutor „dumnezeului” îmbrăcat în halat alb expunîndu-ne trupurile vătămate mîinilor și priceperii sale. Iar, cu mîna noastră luată o clipă de pe rană îi dăruim și noi – de unde e, de unde nu e – chiar și ultimul leuț pe care l-am avut agonisit mai întotdeauna pentru alte nevoi. Așa că nu ne mai uităm la buzunarele goale atunci cînd plecăm de la doctor și revenim în strîmtoarea caselor în care se închid tainele vieților noastre și teancurile de facturi.
Nu de mult „mărinimia” unora dintre cei care vindecă trupurile atunci cînd e să dăruiască, la rîndu-le, o fărîmă din ceea ce au primit, mi-a fost cunoscută și mie. Lăsîndu-mi orgoliile pe la ușile Spitalului orășenesc din Buhuși am luat asupră-mi umilința și am colindat cabinetele medicale spre a strînge donații necesare pentru pictura unei biserici. Mai întîi am mers la o doctoriță pe care o cunoșteam și de al cărei tată – un distins profesor care nu se mai află printre noi – mă leagă multe amintiri. Mi-a dăruit bani și, împreună cu banii, speranța că voi izbuti într-un loc în care am făcut o încercare ezitantă. Tot dumneaei m-a prezentat unei alte doctorițe despre care am păcătuit să fac mărturisirea că mi s-a părut foarte frumoasă și, de aceea, cred că ochii mei nu sînt numai pentru a vedea pisania cu ctitori de la biserică. Și sufletul acestei doctorițe este frumos pentru că mi-a dăruit, la rîndu-i, o sumă de bani, în numele fiului ei.
Continuîndu-mi drumul pe la cabinete am cunoscut o altă doctoriță foarte delicată și atît de voioasă – sau cel puțin așa mi s-a părut mie – încît mi-am spus în gînd că de-ar fi să mai trec pe la ea mai înainte de a mă duce în lumea de apoi aș schița ultimul surîs. Această doctoriță a determinat cîteva cadre medicale să facă o colectă în ziua de salariu. Poate nu a fost ușor pentru că suma a fost mică -micuță. Dar a fost! Din unele buzunare banii ies mai greu; fiindcă-s puțini. Ajunse acolo, bancnotele se află pe ultimul drum, înainte de a fi depuse la locul lor.
Am mers mai departe și am deschis ușa cabinetului unei asistente pe care o cunoșteam din copilărie. Drumurile noastre nu se mai întîlniseră de mult timp, ea pășind pe calea medicinei, eu – pe toate căile care nu au avut cu medicina nici un fel de legătură. Dacă nu ne-am mai vorbit de amar de vreme, am avut acum tot timpul pentru că asistenta mi-a dat, în locul banilor, o repetabilă promisiune și amînare care zdrobește orice răbdare. M-a tot poftit, zi după zi, cu vorbe ademenitoare, așa cum ar fi prăjiturelele pentru copii și viața veșnică pentru bătrîni: „mîine!…”. Așa încît mi-a venit ideea de a mă interna pentru a putea fi la fața locului atunci cînd s-ar fi împlinit sorocul acelui „mîine!” al întrajutorării omenești și credinței în Dumnezeu. Găsind eu, pînă la urmă, că această idee nu e cea mai potrivită, m-am răzgîndit și am dat să plec. Mi-a spus, însă, că nu ar fi rău să mai trec și pe la o fostă colegă, asistentă și ea, căsătorită cu un medic anestezist. După ce și aceasta mi-a ascultat doleanța lăsîndu-mă să vorbesc în van fiindcă deja era în cunoștință de cauză, mi-a dat același răspuns: „nu se poate, nu avem bani!”.
Sărmanul anestezist!
Și dacă toate acestea au devenit, deja, amintire, eu știind cine m-a învățat să rostesc pentru prima oară cuvîntul „doctor”, mai știu și că halatul alb nu aureolează ca pe un sfînt doctor făr’ de arginți pe toți aceia care îl îmbracă..
Plecînd eu de la spital m-am împăcat cel puțin cu gîndul de a nu mai merge și pe la cabinetul de obstetrică-ginecologie – singurul, cred, pe care nu-l cutreierasem. N-aș fi vrut cu nici un chip să-mi mai încerc norocul și acolo, mai întîi pentru că mă descurajasem, iar apoi pentru că nu aveam nici una dintre cauzele care fac pe cineva nevoit să treacă pragul acelei uși. Mergînd pe drum, mi-a mai venit o idee: să mai trec și pe la cîteva fețe bisericești. Dar nu știu de ce, m-am răzgîndit aproape imediat…! (Aurel V. ZGHERAN)i priceperii sale. Iar, cu mîna noastră luată o clipă de pe rană îi dăruim și noi – de unde e, de unde nu e – chiar ș

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!