Quo vadis?

Viciul direcției vechi în cultură

• dreptatea lui Maiorescu

Nicolai Hartmann (1882 – 1950), considerat unul dintre cei mai importanți gînditori din prima jumătate a secolului al XX-lea, încercînd, în perspectivă filosofică, să ofere o definiție culturii pornind de la etică și estetică, urmărește procesul de obiectivare a spiritului. Opunîndu-se încercărilor de identificare a spiritului cu rațiunea, dar și cu sufletul, psihicul ori conștiința, filosoful german consideră că sub aspect existențial spiritul se compune din „spirit personal”, „spirit obiectiv” și „spirit obiectivat”. Spiritul personal, respectiv spiritul individual, empiric și finit, nedesăvîrșit, este condiționat de existența psihicului. Altfel spus, spiritul personal nu trebuie înțeles nici ca o simplă prelungire a straturilor existențiale inferioare, întrucît se caracterizează printr-o relativă autonomie, nici complet rupt și separat de ele. Spiritul personal, la rîndul său, condiționează spiritul obiectiv. Spiritul obiectiv – crede Hartmann – este impersonal și transindividual, dar nu și supranatural. El exprima existența reală a oamenilor trăitori într-o comunitate, în ipostaza culturii existente la un moment dat, cu toate modalitățile sale expresive, respectiv știință, artă, morală, religie etc. Spiritul obiectiv este tot ceea ce în limbaj comun se numește „spirit al poporului”, „spirit național”, „spirit al epocii”, „spirit european”, spirit asiatic” etc. Se subînțelege că între spiritul personal și spiritul obiectiv există un raport de intercondiționare, în sensul că, pe de o parte, spiritul personal este purtătorul efemer al spirirului obiectiv, este conștiința sa, iar, pe de altă parte, fără spiritul obiectiv spiritul personal este lipsit de conținut și semnificație. Hartmann are grijă să ne atenționeze că nu trebuie să confundăm spiritul obiectiv cu spiritul obiectivat, cu obiectivările sale în sisteme filosofice, opere de artă, doctrine politice etc. Fără a fi organism, spiritul obiectiv are o viață proprie, este „creatorul”, prin obiectivare, a culturii.
Am apelat la teoria lui Nicolai Hartmann pentru a reaminti complexitatea procesului prin care spiritul obiectiv, autonom, se autodetermină în cultură. Pornind de aici înțelegem că dezvoltarea culturii se face după legi proprii, pe care spiritul personal al indivizilor din orice comunitate nu le poate ocoli. Această înțelegere pune, însă, sub semnul întrebării, strădania unor personalități de a impune o anumită direcție în dezvoltarea culturii, la un moment dat. Pe ce se bazează asemenea inițiative și ce șanse au? Mînat de aceste întrebări, voi încerca să speculez asupra unui moment excepțional din istoria culturii române pentru a vedea ce învățăminte pot fi dobîndite. Mă gîndesc la soluția cărturărească a lui Titu Maiorescu, la teoria formelor fără fond. Titu Maiorescu (1840 – 1917), după studii laborioase la Viena, Berlin, Giessen și Paris, în 1861 se întoarce în țară cu dorința de a contribui la înscrierea statului român, recent format prin Unirea din 1859, pe făgașul unei vieți culturale și politice de nivel european. în acest scop a acționat pentru imprimarea unui spirit critic în întreaga viață cultural-politică românească. Cu sprijinul prietenilor Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Vasile Pogor și Theodor Rosetti, Maiorescu întemeiează Societatea „Junimea”, care își începe activitatea prin susținerea unor „prelecțiuni publice”. Ca organ de presă al Societății „Junimea”, în anul 1867 a fost înființată revista „Convorbiri literare”. în prima perioadă a activității „Junimii” (1863 – 1874), cînd sînt elaborate principiile estetice și sociale, predomină caracterul polemic în lupta pentru limbă, cu latiniștii, cît și polemici cu adversitatea principială a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Este perioada în care „Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și perioada în care, prin succesul polemicilor desfășurate, prin atragerea lui Vasile Alecsandri, dar mai ales prin descoperirea lui Mihai Eminescu, începe să dobîndească aureola prestigiului. în acești ani Maiorescu declanșează o campanie virulentă împotriva „direcției vechi” în cultură. în anul 1868, în revista „Convorbiri literare”, Maiorescu publică studiul „în contra direcției de astăzi în cultura română”. Ca reprezentant al generației junimiste, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale românești, criticul era un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite. Luptînd pentru europenizarea culturii române prin filozofie, el este un adversar al „formelor fără fond”, condamnă introducerea unor instituții occidentale, cărora, în plan intern, nu le corespunde un fond adecvat. în acest sens, în articolul amintit, el scrie: „Viciul…în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirații, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”. Așa se face că „în aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi întreaga civilizație occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc”.
Pentru evitarea unei asemenea situații, Maiorescu sugerează: „De aici să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor, și cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase… Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură… Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură falsă nu poate trăi un popor, și dacă stăruiește în ea, atunci dă un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: că în lupta între civilizarea adevărată și între o națiune rezistentă se nimicește națiunea, dar niciodată adevărul”.
Astăzi, doar retoric, ne putem întreba: a avut dreptate Maiorescu? Dincolo de criticile la care a fost supus, trebuie să recunoaștem că teoria „formelor fără fond” a răspuns, în timp, necesităților obiective de respingere a mediocrității și a imposturii din cultură și din politică. Curajul și forța de care a dat dovadă Maiorescu nu vor fi agreate niciodată, cu atît mai puțin în prezent, de către cei vizați, în primul rînd de fripturiști. însă dreptatea sa va dăinui, întrucît exprimă o normă sănătoasă de obiectivare a spiritului impersonal al colectivității, o modalitate de devenire a spiritului obiectiv, după spusele ulterioare ale lui Hartmann. Izbînda lui Maiorescu se explică prin faptul că, folosindu-se de virtuțile filosofiei universale, a descifrat „voința” spiritului obiectiv românesc ca modalitate specifică de existență a spiritului obiectiv european. Aceasta este, de fapt, esența învățăturii pe care ne-o transmite marele nostru cărturar. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!