Quo vadis?

Adevărul – temelia oricărei culturi

* Eminescu și direcția nouă în poezia română
* Inspirația lui Maiorescu

Ștefan MUNTEANU

în 1868, cînd avea 28 de ani, Titu Maiorescu a publicat articolul „în contra direcției de astăzi în cultura română”. Pleca de la constatarea că, în comparație cu Occidentul, cultura română, la acea dată, avea aspectul unei construcții fictive, era nulă și fără valoare, întrucît se caracteriza printr-o rătăcire totală a judecății. în fapt, criticul căuta răspuns la întrebarea: „De ce cultura română este o cultură de improvizație, fără fundament și incapabilă de adevăr?” Răspunsul lui Maiorescu nu se mulțumește doar să critice efectele unei asemenea situații, ci caută cauzele, pentru a putea formula și asuma o soluție. Punctul de pornire al răspunsului îl constituie condamnarea principială a unei asemenea stări de fapt. în acest sens el susține că temelia oricărei culturi este adevărul. Altfel spus, națiunile care se construiesc împotriva adevărului se condamnă singure. Or, observă Maiorescu, toate formele de manifestare ale spiritului public românesc sînt viciate de faptul că au ca fundament neadevărul. Așadar, criteriul viabilității unei națiuni este adevărul.
Cu această convingere, mai departe, Maiorescu se întreabă: cum s-a ajuns ca spiritul public românesc să se fundamenteze pe neadevăr? Pentru a oferi explicația, el formulează teoria „formelor fără fond”, potrivit căreia spiritul public modern a fost importat din Occident de către tineri care, incapabili să înțeleagă fundamentul istoric al culturii, luau aparențele drept esență. Astfel, prin importul formelor superficiale, asemenea tineri au crezut că pot moderniza cultura românească. Or, zice Maiorescu, aceasta este o mare eroare, care poate fi chiar înțeleasă în măsura în care aparținea unor tineri începători. Ceea ce nu înțelege și nu acceptă Maiorescu era lipsa de reacție a contemporanilor săi în fața consecințelor unui început greșit. Prin atitudinea sa, criticul vrea să atenționeze că pe o fundație strîmbă nu se poate construi solid și durabil. Că, în lipsa reacției, eroarea de început a imitatorilor, în ce privește recunoașterea judecăților de adevăr, se transmite și urmașilor.
în această situație, reacția lui Maiorescu este categorică, sub forma acțiunii pentru impunerea adevărului ca fundament, întrucît continuarea procesului de modernizare a României prin „forme fără fond” prezintă pericolul iminent ca formele goale să discrediteze fondul în ochii opiniei publice, atunci cînd fondul poate fi încropit. Ideea este că o „formă goală” nu poate capta un fundament adevărat, că eroarea nu se poate vindeca prin ea însăși. Drept consecință, zice Maiorescu, orice formă fără fond trebuie înlăturată din rădăcini. Pentru cultura română aceasta însemna reconstruirea ei începînd cu fundamentul, întrucît, crede Maiorescu, adevărul nu ține de ceea ce poate fi imitat, ci de capacitatea fiecărei culturi de a fi adevărată.
Fiind o poziție radicală, în mod firesc atitudinea lui Maiorescu a stîrnit multiple adversități. Dar hotărîrea cărturarului stăpîn pe situație nu a putut fi zdruncinată. Astfel că, pornind de la convingerea că producția culturală consumă puterile vitale ale unei națiuni, Maiorescu a pus în dezbatere viitorul României sub aspect cultural, măsura în care poporul român mai are destulă putere primitivă pentru a-și onora misiunea culturală, asemenea popoarelor occidentale. Cu acest gînd, în anul 1872 dă publicității studiul „Direcția nouă în poezia și proza română”. Iar eu cred că recitirea unor fragmente din acest studiu nu poate fi decît benefică. „Din norocire, o reacție salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin simțământ natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național. Ne pare timpul venit de a atrage atenția publică asupra-i, și în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanți ai acestui început de scăpare, ai acestei nașteri sau renașteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, și unii și alții însă sunt pe calea naturală și aspiră cu bună-credință spre adevăr. Din acest punct de vedere, toți împreună merită o atenție binevoitoare… în fruntea nouei mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura țărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinde cu publicarea Pastelurilor…Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbajului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice… Ocazia la observări critice nu lipsește în aceste poezii. Venere și Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică și apoi (de Rafael) în Madona. Tot așa, poetul asupra unei fețe <> aruncă <> și o divinizează. însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă… Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalță peste măsură poeții mai vechi, și lauda ditirambică a lui Țichindel, d.e., și a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi. Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simțit în precizia limbajului și în ușurința versificării. Dar și aici, ca și în celelalte, sunt greșeli ce trebuie neapărat îndreptate. Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gândiri și expresii prea obișnuite, multe rime rele”.
După apariția acestui studiu, reacțiile împotriva strategiei lui Maiorescu s-au intensificat, venind adesea chiar și din partea unor junimiști. Dar nici o atitudine negatoare nu s-a dovedit mai puternică decît forța criticului inspirat, care la vîrsta de 32 de ani îl plasează pe Eminescu, poet în vîrsta de 22 de ani, aproape de vîrful ierarhiei valorice a poeziei române. Despre felul în care este evidențiată importanța acestui eveniment excepțional nu am așteptări situate în afara celor aduse de istoria literaturii. Dar nici nu îmbrățișez ideea „rescrierii” acestei istorii, pentru a da satisfacție „detractorilor”, mai vechi ori mai noi, mai primitivi ori mai rafinați. De aceea, voi continua să urmăresc cu mare atenție „spectacolul”.mână”. Iar eu cred că recitirea unor fragmente din ace

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!