Quo vadis?

Libertatea de gîndire

* Socrate și maieutica sa nemuritoare

în mod cert, Socrate știa că după ce faci bine unui om nu este exclus ca acesta să-ți întoarcă spatele, ori chiar să-ți facă rău. Și, cu toate acestea, și-a cheltuit întreaga viață pentru a construi un model paideic prin care să îmbuneze oamenii. Rezultatul, în ce privește răsplata pe care a primit-o de la judecătorii atenieni, îl știm. A încercat să-i convingă pe semeni de neștiința lor și a plătit cu viața. Dar avea înțeleptul posibilitatea să-și împiedice această pornire? Nu, întrucît, spune legenda, misiunea i-a fost încredințată de zeul Apolo. Chiar Socrate repeta adesea că a primit misiunea divină de a-și forma semenii. în acest sens, fiind pus în situația de a se justifica, el declară: „Atenieni, vă mulțumesc și vă iubesc, dar mă voi supune mai degrabă zeului, decît vouă, și cît timp voi avea suflare și un pic de putere, nu voi înceta de a mă îndeletnici cu filosofia… Căci nu fac nimic altceva decît să colind orașul încercînd mereu să vă conving, și pe tineri și pe bătrîni, să nu vă îngrijiți de trup și de bani nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cît mai bun, spunîndu-vă că nu virtutea se naște din avere, ci din virtute vin și averea și toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte, ca și pentru cetate” („Apologia lui Socrate”). Caracteristica gîndirii lui Socrate este aceea de a fi îndreptată împotriva relativismului gnoseologic impus de sofiști. Dacă „omul este măsura tuturor lucrurilor”, cum susținea Protagoras, atunci, pentru sofiști, a cunoaște lumea înseamnă pentru fiecare individ să-și cunoască lumea lui, urmînd să descopere propriul adevăr. Aceasta înseamnă că adevărul este relativ la fiecare subiect și, drept consecință, este lipsit de orice componentă obiectivă. Or, dacă fiecare subiect pledează pentru propriul adevăr, înseamnă, mai departe, că oamenii nici nu mai pot comunica între ei, întrucît nimeni nu ascultă argumentația celuilalt. âmpotriva acestui relativism gnoseologic s-au ridicat majoritatea gînditorilor care au urmat, începînd chiar cu Socrate. Potrivit concepției sale, oamenii se nasc și cu adevăruri comune, cu predispoziții de a înțelege și interpreta în același fel lumea. Numai că aceste adevăruri sînt situate la nivelul subconștientului, iar în timpul vieții unii reușesc să le conștientizeze, alții nu. Drept urmare, o mare parte din potența spirituală umană rămîne nevalorificată.
Socrate a fost omul dialogului, al contactului cu discipolii. Tocmai de acestea el refuza să se considere un maestru care predă, ci un partener egal interlocutorului său. Maieutica socratică este arta ironiei și interogației, prin care înțeleptul îl ajută pe discipol să conștientizeze adevărul pe care-l poartă în sine, dar pe care-l uitase. El nu contenește să ridiculizeze pretențiile oratorice ale sofiștilor, gînditori dispuși să sacrifice adevărul, văzînd în discurs un scop în sine.
Privită în ansamblu, concepția pedagogică socratică este cunoscută sub numele de maieutică. în accepțiunea consacrată, prin maieutică se înțelege arta moșitului. în acest sens, Socrate, pe urmele mamei sale, care asista femeile cînd își nășteau copiii, considera că și el moșește. Numai că el moșea bărbații să-și nască adevărurile, să și le scoată de la întunericul subconștientului la lumina conștiinței. Credința lui Socrate era că adevăratul înțelept are capacitatea de a-și ajuta semenii să-și lumineze gîndurile, punîndu-i pe interlocutori în situația de a descoperi, în aparență singuri, adevărul. Misiunea pe care și-a asumat-o Socrate era aceea de a-și conștientiza semenii de propria lor ignoranță. Pentru a fi convingător, el însuși, printr-o ignoranță prefăcută, asociază comportamentului său atitudinea omului care nu știe nimic. Practicarea maieuticii presupune parcurgerea a două etape: 1) purificarea conștiinței; 2) nașterea și cultivarea adevărului. Purificarea conștiinței este necesară în faza pregătirii interlocutorului pentru un dialog sincer și eficient. Socrate a obsevat că oamenii, în general, cu atît mai mult tinerii, sînt mari purtători de prejudecăți. Și că omul cu prejudecăți este plin de sine, îngîmfat și nereceptiv la sugestiile care îi sînt făcute.
Lipsa frumuseții fizice era compensată, la Socrate, printr-o remarcabilă puritate morală, care îl îndreptățește să fie curajos, răbdător și stăpîn pe sine. Filosoful a intuit foarte bine cît de dăunător este acest comportament în cadrul cetății. De aceea, a căutat să-și explice esența condiției umane. în acest scop, Socrate a coborît filosofia, din ceruri – unde investiga natura și cosmosul, pe pămînt -pentru a o centra pe problematica umană. Astfel a înțeles că omul, ființă paradoxală, deci cu vocație meditativă, nu poate să-și amelioreze situația decît pe cale filosofică. Dar nu pe orice cale filosofică, ci doar pe aceea care reușește să convingă asupra faptului că filosofia fiecăruia, cu plusurile și minusurile ei, trebuie asumată ca mod de viață. Socrate a înțeles că fiecare om este propriul său centru și, concomitent, centrul întregii lumi, încît cunoașterea de sine înseamnă cunoașterea logosului transcendent. în acest fel s-a înțeles Socrate pe sine, fapt ce l-a îndreptățit să spună adesea că este stăpînit de un „daimon”.
Premisa modelului paideic o constituie ideea de libertate morală. Demersul său țintea libertatea de gîndire, toleranța și iertarea.
Mișcat de multitudinea și gravitatea neîmplinirilor umane. Este neîndoielnic faptul că mesajul socratic nu poate fi corodat de timp. îndreptat împotriva ignoranței și a neîmplinirii umane, mesajul socratic este nemuritor, întrucît nemuritoare sînt și maladiile care urîțesc omul. Țelul modelului său paideic era obținerea virtuții.
Potrivit concepției lui Socrate, orice reflecție filosofică serioasă conține și un mesaj ironic prin care își recunoaște propriile limite. Pentru că ironia este dovada unei gîndiri profunde, capabilă să accepte că în procesul de cunoaștere nu există vreun cuvînt care să poată fi considerat drept ultimul. Altfel spus, ironia socratică este altceva decît expresia unei dorințe de denigrare. Filosoful apelează la ironie pentru a-și ajuta semenii, pentru a-i elibera de prejudecăți, nu pentru a-i descalifica. Pe calea ironiei, Socrate urmărește să creeze o stare de neliniște în intimitatea ființei omului, pentru a-l face curios și pentru a-l pregăti să participe cu onestitate la dialog, pentru descoperirea adevărului. El folosește ironia știind că pseudo-seriozitatea ignoranților stă la baza tuturor dictaturilor, politice ori spirituale. Ironia socratică denunță atitudinile omenești care încearcă să treacă drept divine. Mai simplu spus, prin ironia socratică adevărata seriozitate își bate joc de ignoranța care insistă să se autoimpună, tocmai pentru că este o pseudo-seriozitate. Aceasta înseamnă că cineva, pentru a critica spiritul de seriozitate, trebuie să dovedească un grad de seriozitate atît de înalt, încît să accepte ironia și să practice autoironia. Ideea este că numai prin practicarea unei seriozități deschise, vegheată de o conștiință morală, omul devine un teren fertil pentru existența valorilor. De aceea, departe de a fi tehnică negatoare, ironia socratică îl ajută pe om să se descopere pe sine ca punct de plecare în tot ce întreprinde. Pe această cale, pseudo-certitudinile sînt readuse la adevăratele lor proporții, fiindu-le denunțate pretențiile uzurpatoare, determinînd pe interlocutor să cadă în propria sa plasă. Ironia socratică acționează asupra omului care nu este nici pe deplin clarificat, nici total confuz față de el însuși. în numele seriozității autentice, care le lipsește palavragiilor, ironia socratică denunță caricaturile seriozității.eri, în aparență singuri, adevărul. Misiunea pe ca

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!