Cea mai mare, mai puternică și mai curată iubire din lume, a Maicii Fecioare pentru pruncul Iisus, a însemnat motiv de inspirație pentru toate școlile de pictură din lume. La noi, subiectul a fost subiect de inspirație pentru marii poeți, precum Eminescu și alții. În tranșeele primului război mondial, compozitorul Ioan Chirescu a scris poezia și a compus cîntecul „Mama”: „…Parc-o văd acas’ pe mama/ Chip de sfântă-ntr-un pervaz/ Slabă, slabă sărăcuța/ Și cu lacrimi pe obraz…”. Mai poate fi amintit Vasile Militaru, căruia i s-au ars cărțile în curte și din situația de deținut politic nu se știe unde-i sînt osemintele: „A venit aseară mama”: „A venit aseară mama/ Din sătucu-i de departe/ Să-și mai vadă iar feciorul/ Astăzi, om cu multă carte…”. Textierul Mircea Block a scris versurile unei romanțe compusă și interpretată de îndrăgita Angela Moldovan: „Mi-e tare dor”: „Mi-e tare dor de casa cu cerdac/ Și bolta ei cu flori de liliac/ Mi-e dor s-aștept amurgul în pridvor/ De casa mea mi-e tare, tare dor!…”.
Din poezia închinată naturii la Poetul nostru simbol ne înfioară trăirile, de fiecare lectură ca la prima și găsim noi valențe în „Revedere”: ” – Codrule, codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule…”.
Chiar dacă încercăm să ne ținem departe de factorii care ne împiedică să ne ordonăm viața așa cum am dori, din cînd în cînd tot ne aducem aminte de copilăria cea lipsită de griji, de frumoasele lecturi precum: „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă, „În casa bunicilor” – Ionel Teodoreanu, ” Bunicul. Bunica” – Barbu Delavrancea, „Amintirile unei prințese moldave” – Maruca Cantacuzino – Enescu, deci păstrătoarea armoniei cu sinele este cartea prin care strigă strămoșii: ortodoxie și românitate – două coordonate fericite și fără de care nu se poate explica fîntîna eternității neamului cu leagănul dimineților și pleoapa caldă a
amurgului de fiecare zi.
Poetul Lucian Blaga, prin poezii precum „Sufletul satului”: „Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei”, „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat…”, „Întoarcere: „Lângă sat iată-mă iarăși/ Neschimbat e numai satul/ dup-atâți Prieri și toamne/ Vântul lacrima mi-o gustă”, sau „Răboj”: „Ziua-ntreagă număr, număr, rătăciri și drumuri…”, ne spune că datinile transmise astfel contribuie la formarea acelei „matrici spirituale” care-i face pe români să-și cunoască rădăcinile și rosturile lor.
Filozoful Ernest Bernea, în lucrarea „Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român” precizează că satul românesc tradițional reprezintă un zăcămînt rar de date, forme și valori etnice. Deși azi în plină transformare, cercetat cu mai multă atenție, el ne poate pune încă la dispoziție un material de mare interes științific, pentru noi și dincolo de noi, pe suprafața întinsă a vieții popoarelor. Cosmosul la români nu este numai recunoașterea unor legi universale prin care lumea se guvernează, ci și o operă de echilibru și armonie care vizează domeniul frumuseții. Lumea pentru țăranul român este ceva ordonat, divin rînduit. Țăranul român nu se poate izola de natură, mentalitatea și structura lui intimă îl poartă aici. Științele umaniste nu au decît de cîștigat atunci cînd își fac laborator din acest nucleu și model de cunoaștere a vieții istorice și umane, de aceea oricine a dorit să scrie despre sat a simțit mai întîi o dezorientare, deoarece amploarea referirilor la copilărie, a locurilor cu farmec ca vrajă, cu duioșie fără pereche, a întoarcerii în timp printre amintiri înseamnă locuri unde sufletul este solicitat la orice pas de impulsuri vii și intense.
Corneliu Cristea, pensionar – Onești
Lasă un răspuns