Războiul de imagine

Pornind de la un subiect care pur și simplu a intoxicat omenirea – și anume, caricaturile profetului Mahomed, putem lesne observa că înainte de toate mediatizarea excesivă, aș spune chiar iresponsabilă a „crizei caricaturilor” a aruncat în aer relațiile Islamului cu o serie de state ale Europei, prevestind tensiuni care adîncesc conflictul dintre civilizații. Acesta este doar unul dintr-o mulțime de exemple și de scenarii care fac parte din planurile războaielor de imagine ce devastează o lume aflată în derivă, cu efecte și consecințe incalculabile, cu factori perturbatori care pot lua o cu totul altă turnură decît cea anticipată. Așa cum prezenta – într-o publicație de strategii și tactici de imagine și comunicare -, consilierul de imagine Ovidiu Bufnilă – „Metafora, cacofonia, desecretizarea în lanț, războiul care ascunde un alt război, dezinformarea, haosul informațional dirijat sau complet irațional, teoria conspirației lărgite, popularizarea și vulgarizarea procedurilor din lumea spionilor, toată această butaforie de excepție, mitizarea mass-mediei, diabolizarea grupurilor de presiune, ficționalizarea continuă a mediului social, spionajul economic, manipularea informației, controlul factorilor politici sau administrativi, toată această tevatură este expresia marelui Război de Imagine al Lumii. Războaiele de imagine și comunicare se plimbă nestingherite, braț la braț cu războaiele tradiționale lărgite sau de nișă drapate în conflicte regionale și le virusează corporalitatea punînd pe jăratec națiunile aflate într-un balet amețitor, în vîrtej, carnaval semantic și fantasmagoric un adevărat iad al profesioniștilor”.
De ce am reamintit de „criza caricaturilor”? Pentru că aceasta a creat violență distrugătoare de credință, pentru că Religia trebuie să constituie în permanență un pretext pentru a ascunde marile probleme cu care se confruntă omenirea: injustiția economică, geo-politica, piața globalizată, sărăcia, marginalizarea, renașterea virușilor letali: malaria, ciuma, gripa aviară etc. Chiar dacă se încearcă să ni se inoculeze ideea potrivit căreia vom putea apăra creștinismul răspunzînd la violență cu violență, cu ură, nu vom face decît să ne pierdem unitatea noastră creștină. Esențial rămîne dialogul, în pofida diferențelor teologice incontestabile care există între cele două religii monoteiste, creștinii și musulmanii. Și unii – și alții împărtășesc multe aspecte ale crezului lor religios, după cum remarca un specialist în Islam: „Cea mai importantă convingere comună este aceea că Domnul a vorbit lumii. Pentru musulmani, care nu trebuie să cadă în plasa fanatismului, Dumnezeu a vorbit în arabă, în Coran. Pentru creștini, însă, calea predilectă a Atotputernicului de a se adresa lumii a fost în trup (Mîntuitorul este Cuvîntul întrupat) și numai după aceea în cuvînt”. Iar acelaș teolog spunea în finalul discursului său: „Nu-mi pot imagina faptul ca a cincea parte a rasei umane să fie atît de dedicată violenței. Anumiți musulmani sînt violenți. Dar la fel de violente pot fi și alte persoane. Sînt peste patru milioane de persoane ucise în Congo în timpul războiului civil, 800.000 de creștini uciși de cei aparținînd aceleiași religii în Rwanda acum 11 ani. Ar fi absurd să afirmăm faptul că toți musulmanii sînt violenți. Putem spune că violența în numele lui Dumnezeu, pe care o practică anumiți musulmani, nu reprezintă credința autentică, ci falimentul credinței în a transforma persoanele”.
Dar învățătura noastră de credință dispune de valorile spirituale care ne permit să depășim sfidarea care ne vine din partea lumii secularizate, promotoare a războiului de imagine la scară planetară, care a reușit într-o anumită măsură să înlocuiască iubirea cu ura de rasă sau ura de clasă provocînd suferințe spirituale și materiale. Și pentru că tot încercam să scot în relief importanța dialogului religios în această eră postcreștină, iată în final și părerea unui tînăr cercetător în ale teologiei, Mircea Platon: „Pot iubi oameni, nu concepte precum păgîni, atei, minorități, discriminați. Nu pot iubi, în abstract și cu ordine de la minister, un om redus la o categorie socială sau la un păcat. Nu pot iubi o categorie socială sau un păcat. Or exact asta ni se cere de către noile politici care consideră oamenii numai sub aspectul lor funcțional, ca minorități etnice, religioase sau de păcate care trebuie nu numai tolerate, dar și «celebrate aprioric pentru contribuția pe care o aduc la diversitatea socială și la multiculturalism, ciocoii noii orînduiri nu vor să mai lase nici măcar poporul în rosturile sale și să chinuie prin legi, consilii, comisii, faceri și desfaceri și să risipească urzeala creștină și suportul național al creștinismului»”. La care războiul de imagine concură din plin. (Dan Romulus BUSNEA) popularizarea și vulgarizarea procedurilor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!