Recurs la istorie

Atestarea documentară a catolicilor din Valea Seacă, județul Bacău

La 20 iunie 1453, Alexandru voievod a întărit uric de proprietate lui Mihail logofăt asupra satului Valea Seacă, din vecinătatea tîrgului Bacău. La puțină vreme după aceasta, localitatea și moșia respectivă au intrat în autoritatea ocolului domnesc al tîrgului Bacău. Ștefan cel Mare a consemnat într-un mod lapidar, însă cu certitudine că, în 15 septembrie 1462, a dăruit mănăstirii din Piatra lui Crăciun „via de la sare, la Bacău, în Dealul Sării”. Alexandru Lăpușneanu a cedat o dumbravă la 17 locuitori, care i-au dat 2 cai în tîrgul Bacău. Faptul a fost confirmat de către Bogdan Lăpușneanu, în 9 iulie 1569. Documente ulterioare au evidențiat că oamenii respectivi erau din satul Albeni, format pe pîrîiașul cu nume identic, într-o perioadă anterioară. Rezultă cu certitudine că, pe valea pîrîului Bahna existau satele: Valea Seacă și Albeni. Documentele interne, din secolele XV și XVI, confirmă existența așezărilor sătești: Valea Seacă și Albeni, situate pe cursul pîrîului Bahna, care aduna și adună apa izvoarelor de pe coasta răsăriteană a dealului care separă bazinele Siretului și Tazlăului. Locuitorii acestora erau români de credință ortodoxă. Acestea nu adeveresc ideile scrise și publicate în anul 1762 de către iezuitul Samuel Timon, în lucrarea Additamentum ad imagines antiquae el novae Hungariae tribus epistoles, bazată pe un inventat „Ephemerides Cibinienses”, un pretins „ziar din Sibiu”, pe care nu l-a mai văzut și nici citit nimeni în afară de el. Acest pretins ziar grecesc nu se găsește astăzi la Sibiu. în acest jurnal document s-ar fi consemnat faptul că, în anul 1420, sași și unguri husiți din Transilvania ar fi părăsit așezările lor și s-ar fi dus în Moldova, la Faraoani, Valea Seacă, Cotnari, alte localități vecine acestora, pe care le-ar fi întemeiat ei.
Neadevărul celor inventate de călugărul iezuit și preluate de toți istoricii, etnografii, ziariștii, preoții catolici, politicienii care au îmbrățișat un asemenea punct de vedere, este dovedit de faptul că, în nici un document intern și extern, timp de peste două sute de ani, nu s-a scris nimic despre prezența sașilor și a ungurilor în așezările Faraoani, Valea Seacă și toate celelalte aflate la sud de Bacău.
în ultimul timp, etnograful Ferenc Pozsony, în cartea publicată la Cluj în anul 2002, în ciuda faptului că a scris: „în aceste comunități nu se găsește nimic care să fie legat de construcția identității maghiare sub aspect material și spiritual. Cu alte cuvinte, reprezentarea identității maghiare nu este secondată de vreun monument special”, totuși acesta atribuie unor locuitori din Cleja și Valea Rea, precum și bătrînilor „din Ungaria” ideea că: „Maghiarii din Moldova au fost aici cu trei sute de ani mai devreme decît românii. Românii au ocupat Moldova după trei sute de ani”. Capitolul „Conștiința istorică a ceangăilor din Moldova” (pag.87) începe cu legenda prinților: Csaba, Magyar și Hun, care și-au adunat fiecare oștile, și-au adunat oameni cu miile, și-au pornit să cucerească acest teritoriu”.
Autorul a uitat să precizeze situația reală, că triburile maghiare au ajuns în Panonia nord-estică după o groaznică înfrîngere și măcelărire. Numărul lor a fost mai mic de 10.000 de luptători. Erau într-o situație disperată. Au fost nevoiți să se angajeze ca forță de luptă în slujba unor căpetenii feudale și mai ales a Sfîntului Scaun, care i-a salvat de la dispariție prin convertirea la catolicism și angajarea ca forță de șoc în lupta împotriva ortodocșilor și a slavilor, care mai erau păgîni. în drumul lor spre Panonia nordică, maghiarii n-au pus piciorul pe teritoriul populat de români și strămoșii lor daci de pe Valea Siretului. După dezastrul suferit, restul triburilor maghiare au fost nevoite să se retragă în fugă spre est, iar apoi spre nord, pînă în Galiția, de unde au trecut Carpații în Panonia, la solicitarea unor conducători politici care s-au folosit de starea lor tragică.
Ținem să precizăm că, documentele create și păstrate la Sfîntul Scaun, cele constituite în interiorul statului moldav, precum și cele rezultate din activitatea instituțiilor catolice în Moldova nu atestă existența unei populații maghiare, secuiești și nici a inventatei minorități ceangăiești, de către unii slujitori catolici, trecuți de dragul îmbogățirii fără muncă în serviciile imperiului cotropitor și nimicitori de neamuri, omorîtori de foarte mulți români printr-o politică criminală.
în Moldova nu se poate discuta decît de o populație românească, convertită la catolicism prin activitatea misionară, realizată de episcopi poloni și misionari italieni, aparținînd ordinului franciscanilor minori conventuali.
în zona Bacăului, succesele misionarilor catolici au fost cunoscute la finele secolului al XVI-lea, atunci cînd organismele catolice de la Constantinopol, prin dispoziții primite de la Sfîntul Scaun, au trimis aici pe Ieronim Arsengo care, la 20 iulie 1586, în urma unui sinod, ținut cu aprobarea domnului țării, Petru Șchiopul, a fost ales vicar al parohiilor catolice care funcționau în Moldova, ca urmare a atragerii la catolicism a mai multor ortodocși. Această organizare a fost precursoarea Episcopiei catolice Bacău, care a luat ființă în ianuarie 1591, dar episcopul respectiv a întîrziat mai mulți ani, în alte părți.
Primul demnitar catolic, care a scris despre prezența catolicilor în satul Valea Seacă, a fost episcopul Zamoiski. Acesta, într-un raport adresat Propagandei Fide, întocmit în 1640, a arătat trei case populate de catolici la Valea Seacă și patru în satul vecin, Pașcani. Numărul catolicilor de aici era redus, deoarece populau doar șapte case. Informația este certă, nu una legendară. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)și preluate de toți istoricii, etnografii, ziariștii, preoții catolici, politicienii care au îmbrățișat un asemen

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!