Reflecții de toamnă

„în toamna violetă,,compozitori celebri/ Au aranjat un vast concert…/ Pe galbene alei,, poeții triști declamă lungi poeme -/ E-o toamnă, ca întotdeauna,, cînd totul geme/ Frumos și inert” („Note de toamnă” – George Bacovia)

Poezia lui Bacovia ne bîntuie gîndurile și ne face să simțim din plin un anotimp al nostalgiilor, această toamnă cu „o vreme de plumb” care trece atît de repede prin viețile noastre lăsînd în urmă doar foșnet de frunze și ușoare amăgiri. Toamna e ca o blîndă adiere pentru sufletele triste, părăsite de iubire și speranță, e un moment de acalmie între furtunile pe care viața le abate de multe ori asupra noastră, e un prilej de reflecție, de analiză a evenimentelor ce ne parcurg viețile, de întoarcere în timp în special la anii tinereții, pe care i-am fi dorit eterni. Din păcate, trăim într-o cruntă realitate ce ne face să uităm că mai există și bucurii mărunte, pe care ni le oferă viața și unde mediile noastre de viață se amestecă convulsiv, aproapre confuz, ca într-un tablou abstract. întreg peisajul acestui tablou cu o cromatică și expresivitate aparte pare a se identifica cu desfășurarea unui val universal. Acolo unde o lume forfotitoare aflată în derivă trăiește cu intensitate maximă o viață ce-și impune ritmul său accelerant și alternanțele diverse. Trăim infernal; într-o lume a amestecurilor dintre bine și rău, dintre chipuri și caractere diverse, dintre niveluri de cultură, de civilizație și viața aproape apuse, dintre sărăcie și opulență, dintre gînduri pozitive și gînduri negative, dintre lumină și întuneric. Parcă sîntem din ce în ce mai lipsiți de o anumită stabilitate în caracterul nostru, în vorbele, în dorințele și manifestările noastre.
Vrem să credem că sîntem buni și frumoși, dar sufletul nostru capătă adeseori imaginea unui chip hidos ce privește cu mînie și e gata să devoreze tot ce întîlnește în cale. Poate că măcar acum, la sfîrșit de toamnă, ar trebui să privim chipul interior al sufletului nostru și să-l dăm spre analiză conștiințelor noastre, închipuindu-ne cît de minunat ar fi dacă ne-am convinge de importanța sensului sublim al vieții: iubirea dată de semenii noștri!
Poate că mă pierd prea mult în căutări, în descifrarea secretelor spiritului, într-un zbucium interior greu de definit mai ales acum, cînd toamna cu melancolia-i divină mă atrage spre visare. Poate că e și timpul să ne mai gîndim și la lucrurile și faptele frumoase și mărețe ale vieții, la ideile și învățămintele transmise prin cuvîntul scris de atîtea mari personalități care și-au pus sufletul, spiritul înălțător la picioarele noastre. Haideți să ne cufundăm spiritele în reflecțiile pe care ni le oferă toamna, aducîndu-ne aminte de spusele lui Emil Cioran: „M-am gîndit că drama mea provine din aspirația de a trăi ca toată lumea și din incapacitatea, mai curînd din imposibilitatea mea de a izbuti. De vreme ce nu știm cît ne mai rămîne de trăit, datoria față de noi înșine ne cere să facem doar ceea ce ne interesează în adîncul ființei. Nu căutări; ci mai întîi de toate să ne căutăm pe noi înșine. Ce contează ceilalți! Problemele lor le vom rezolva din centrul propriei noastre ființe, dacă poate cineva să rezolve problemele altuia. De fapt, nimic nu se rezolvă pe lumea aceasta, pentru că nimeni nu încearcă să știe unde se află în raport cu el însuși. Eu-l care guvernează elementele ce ne alcătuiesc reprezintă o tentativă de existență ca oricare alta; și mai puțin importă dacă izbutește ori nu. De cum ajungem la vîrsta înțelegerii ar trebui să ne spunem: resemnează-te cu eșecul, oricum nu te mîhni din cauza lui, consideră că sensul vieții tale rezidă în el. Mergi chiar și mai departe: fă din el o izbîndă, izbînda ta”. Iar o altă personalitate a culturii române ne împăca cu frumoasa idee că „…omul va putea să facă din orice loc de pe pămînt un loc fără rău; și totul va fi posibil chiar dacă este împins de orgoliu și de nevoia de cunoaștere grandioasă, care nu ține uneori socoteala de rău. Eu mă gîndesc la un anume loc care prin artă să contureze frumosul universului în piatră, în sunet, în forme și în culoare, sau în construcția ideii, semnul de grandoare fără limită a omului. Și așa cred că rămîn credincios legămîntului meu de început și mesajului lui Heroclit: din lupta contrariilor, dintre mine și lume și din mine însumi să se nască armonia, echilibrul și împăcarea”.
Ce aspirații și gînduri frumoase! Fără să vreau, cobor din înălțimile spiritului măcinat de grijile zilei de mîine, de teama că vom continua să ne bălăcim în mizerie și imoralitate, că ne vom dușmăni și ne vom face rău în această luptă disperată pentru supraviețuire. Și uite-așa timpul va trece rîzînd pe lîngă noi aruncîndu-ne din toamna aurie în iarna cea bolnavă de prea mult cenușiu. Și mă pierd ușor în infinitul spațial, urmat de vorbele mărețe ale lui Antoine de Saint-Exupery: „Să nu te-nșeli astfel asupra omului. Cine se cunoaște pe el însuși? Mergi în tine însuți către adevăr, însă spiritul omului este asemănător ascensiunii pe munte. Tu îi vezi creasta, ți se pare că o atingi, dar tu descoperi alte creste, alte văi și alte pante. Cine-și cunoaște setea?” Și totul se sfîrșește ca și această minunată toamnă într-un Noiembrie de Topîrceanu: „Plouă stupid…/, Cerul își scutură/ Ca dintr-o ciutură/ Frigul lichid.// Plouă perfid. Și-n doză minimă/ Picură-n inimă/ Neantul acid”. (Romulus Dan BUSNEA)
ntre lumină și întuneric. Parcă sîntem din ce în ce mai lipsiți de o anumită stabilitate

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!