Renașterea barbariei?!

Romulus Dan BUSNEA

în ultima perioadă se pune un accent tot mai pregnant asupra culturilor și mentalităților aflate în regim de criză. Așa cum remarca, într-o scriere a sa, unul dintre cei mai buni eseiști politici de la noi, Traian Ungureanu – „Tăria unei culturi și slăbiciunea celeilalte au tranșat, de regulă, mai toate marile conflicte. O anume îndîrjire și fidelitate față de propriile convingeri s-au impus, deși nu fanatismul pur a decis mersul evenimentelor. Fricțiunea culturilor a surclasat conflicte din care istoria a reținut adesea doar spectacolul militar terifiant. Ciocnirile lungi au prea puțin de-a face cu achizițiile teritoriale. Ele se încheie cu expansiuni mai întîi culturale și abia apoi spațiale. Aici, în planul violenței ideologice, al mentalităților se duce lupta și mersul ei e măsurat de așa-numitele războaie lungi”. Domnia sa amintește aici și de paradoxul antimodern al Islamului, care lansează o nouă teorie a conflictului și care, potrivit specialiștilor este – în varianta ei cea mai avansată, o colecție de ipoteze și observații prezentată sub genericul 4GW, ceea ce înseamnă Fourth Generation War – Războiul de Generația a Patra. Pe nivelul ierarhizării, primele două trepte sînt ocupate de cele două războaie mondiale, cea de-a treia de războiul rece, iar a patra este războiul ideologic în care toate mizele sînt strategice, iar susținerea lor este asigurată de tehnici nonmilitare. S-ar putea spune că prin exploatarea cruzimii aproape exhibiționistă, ce include acte ritualizate de violență, în primul rînd decapitări, mutilări și acte sinucigașe, se revine la formele primare ale barbariei. Iată că în timp ce atacurile teroriste clasice urmăresc în mod declarat „sîngerarea pînă la sleire a economiei și capacității de refacere socială a Occidentului, tehnicile folosite la al doilea palier, cel psihocultural, țintesc în mod disimulat nervul intern al culturii adverse, ramificațiile sale publice și codul său intim”. Ca să nu mai vorbim de faptul că în condițiile actuale statele nu mai sînt singurii actori ai conflictelor. în situația Irakului, canalul american de televiziune Fox News sau al 7-lea Regiment american de blindate ușoare au avut un impact mai mare asupra procesului de formare a percepției publice decît toate statele asiatice la un loc, adică aproape jumătate de lume. Al-Qaeda, un inamic structurat prea unilateral și calificat în funcție de felul în care acționează – ceva între „organizație centrată pe ideologie” și „rețea în mișcare” – nu e, cu siguranță, nici stat, dar nici corolar al ideologiilor politico – religioase radicalizate.
Formele violente ale războiului ori revoluției au formulat și reformulat imperativele conduitei culturale pentru omul secolului XX, un secol al extremelor, al conflagrațiilor, nu în ultimul rînd al eliberării de sub totalitarismul comunist și al unei tranziții spre capitalism și societatea liberă. Toate acestea trebuie observate acum, la început de secol XXI, prin caleidoscopul schimbător, al mentalităților din ce în ce mai accelerate și din care rezultă înlocuirea unei paradigme culturale cu altele. Ca și războiul deschis ori cel rece, confruntarea din interiorul unei revoluții (sociale ori politice), spectrul războiului civil ori cel al confruntării propriu-zise dintre generații, dintre membrii unor formațiuni politice, sînt tot atîtea aspecte ale separării și tranziției prin violență. Ori, pentru înlăturarea lor nu sînt suficiente doar mijloacele „benigne” ale eticii și compromisului – așa cum speră elitele politice și culturale ale lumii occidentale că s-ar putea elimina neînțelegerea și că s-ar putea stopa infiltrația violentă a Islamului. Miza noului război este pur strategică și se adresează unei provocări generale care pune în prim-plan popoare purtătoare de psihologie deviantă și cultură de criză. Așa cum spunea Traian Ungureanu – „Ascendența resentimentului” și a teologiei portabile împinge o mare parte a lumii spre un neofeudalism oricînd convertibil în nuclearism. La acest război participă și culturile. Atacul islamic nu țintește centrul sau muchiile edificiului politic, ci stabilitatea culturală. Asediul islamic a început, mizînd cu un nihilism expert, pe „Renașterea Barbariei”. Pentru că, într-adevăr, barbari există! Lor nu le pasă deloc de societatea politicoasă a secolului XXI, de logica ei arbitrară, de modelele și moralitățile ei, de filosofiile ei, de politicile ei, de manierele ei distinse generate de un sentimentalism burghez care încă mai există, de degenerarea ei. Bazați că avem parte de o eră a deznădejdii, a resentimentelor și a mîniei, barbarii au ajuns în fața porții. Așa cum avertiza un renumit politolog: „Roma noastră este în flăcări! Barbarii știu că evoluția societății nu este benignă. Evoluția este natura cu colți și ghiare înroșite. Fac parte din ea și carnivorele și ierbivorele. Barbarilor carnivori nu le pasă absolut deloc de democrație sau de regulile parlamentului, acest reprezentant al ierbivorelor. Atenție, mîncători de iarbă, șacalii dau tîrcoale; hienele rîd”.
Societatea umană nu ar trebui să lase ca noii barbari să învețe cum să-și ascută ghearele și dinții. Altfel, ei vor fi tot mai atrași de mirajul barbariei și vor fi, în cele din urmă, admiși în nobila castă a animalelor de pradă. Barbarii (naționaliștii, rasiștii, fundamentaliștii religioși, teroriștii) au uitat, însă, un lucru: Europa civilizată, morală și încă puternică nu a murit! la formele primare ale barbariei. Iată că în timp ce atacurile teroriste clasice urmăresc în mo

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!