O săgeată spre cer
Primăvara anului 2002 n-a „semnat condica” la Toronto. Doar vreo două zile – în cea de a treia decadă a lunii aprilie – temperatura a urcat chiar la 29 grade Celsius, dar timpul a reintrat, apoi, imediat în normal, dacă se poate spune așa, pentru că pe aici primăverile sînt extrem de scurte, intrarea în vară făcîndu-se direct din… iarnă. Pe 5 mai – cînd creștinii ortodocși au sărbătorit prima zi de Paști, la Toronto a nins. Zgribulit, în noaptea de Înviere, la Biserica Ortodoxă Română „Sfîntul Gheorghe”, gîndeam la blîndețea zilelor din țara mea… M-a scos, însă, fiică-mea, din „criza” de nostalgie: „Tată, mîine mergem la C.N. Tower… Poate să plouă, poate să fie iarnă, mergem…” Așa că, a doua zi, adică pe 5 mai, chiar dacă norii se îmbulziseră cu gînduri haine de-asupra orașului, după ce am ciocnit ouăle roșii și ne-am spus „Hristos a înviat!”, am plecat la C.N. Tower. Turnul abia fusese deschis vizitatorilor. După tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, pe aici n-a mai trecut picior de om. Mai ales în acele zile, orașul, întreaga țară, oamenii au fost cuprinși de spaimă. Vor ataca teroriștii și obiective din Canada…? Prin marile magazine se făcuseră cozi la alimente, frigiderele și cămările devenind arhipline. Mai știi ce o să se întîmple…? Să avem de mîncare, așa gîndeau oamenii… Și, bineînțeles, a fost închis și Tunul, edificiul cel mai înalt din lume fiind o țintă aproape sigură pentru teroriști… Încet, încet, lucrurile au reintrat însă, în normal. Din magazine au dispărut cozile la alimente, activitatea economică și-a regăsit ritmul cunoscut, chiar dacă, în unele cazuri, cu greutate; au fost redeschise muzeele, teatrele și, iată, C.N. Tower… Canadian National Tower – Turnul Național Canadian – este emblema orașului Toronto și a Canadei. Milioane de vizitatori urcă, anual, în această unică și admirabilă construcție. Sînt, pînă în vîrf, 553,3 metri, iar viteza lifturilor exterioare, peisajul ce ți se așterne, o dată cu urcatul, la picioare, predominant fiind albastrul Lacului Ontario, îți dau sentimentul puterii, al invincibilității, al uluitoarei capacități creatoare a Omului. Am scris Omului cu „O – mare”, pentru că aici – ca de altfel și în alte locuri de pe mapamond – poți realiza ce înseamnă nivelul cunoștințelor umane în domenii fundamentale precum construcțiile…
Eu cred că ridicarea acestui fantastic edificiu a fost rodul unei ambiții colective, dar și al resurselor financiare de care dispune Canada. Nu știu cît a costat construcția. Dar am putut să-mi notez cîteva date revelatoare, pe care le-am citit pe ecranele monitoarelor aflate, la parter, pe holuri și în marile magazine luminate feeric, dar și sus, pe panouri sugestive. Ambiția de care pomeneam a început să prindă viață în ianuarie 1972, cînd au început excavările la fundația viitorului turn, ce avea să-și „înfigă” rădăcinile pînă la 37 de metri sub pămînt. S-a dat, atunci, o bătălie îndîrjită cu roca, dar și cu infiltrările de apă provenită din Lacul Ontario, aflat la cîțiva metri distanță. Astfel că, în mai 1973, lucrările au ajuns, venind din adîncuri, la cota zero. După care au început activitățile de ridicare de-asupra pămîntului, spre cer, tot mai sus și mai sus… Vîrful turnului, din prefabricate, a fost montat cu ajutorul elicopterelor, totul sfîrșindu-se la 26 iunie 1976, cînd Canadian National Tower a fost inaugurat. Adresa: Toronto- Ontario- 301 Front St. West, Canada…
Ca prin minune, norii s-au dat la o parte și un cer albastru, ca în diminețile de vară, mă face să uit că sînt la aproape zece mii de kilometri de casă. Stăm la rînd și în jur aud vorbindu-se englezește, rusește, chinezește. Ba, inima îmi tresare, se vorbește și românește, sînt doi tineri părinți cu trei copilași, bărbatul tocmai spune femeii că, după- amiază, trebuie să meargă la Gigi și la Dana să serbeze Paștele. Intru imediat în vorbă și așa aflu că familia respectivă e de un an în Toronto, de obîrșie e din Lugoj și că, în iulie, își așteaptă părinții. La casa de bilete ne despărțim – sînt, de fapt, trei case de bilete – Luci plătește – eu n-a bani, sînt invitat -, trecem prin lungi coridoare, scări rulante, ne oprim în magazinul cu suveniruri, după care ne așezăm, cuminți, la rîndul format în fața ușii unui ascensor. Sînt trei astfel de mașini – minune, pentru că, în nici treizeci de secunde, ești la „prima haltă”, adică la circa 400 de metri înălțime, unde-i restaurantul și unde se află, de altfel, cam tot ce-ți dă posibilitatea să privești în depărtări, să admiri panorama inconfundabilă a Lacului Ontario și a unei bune „bucăți” din Toronto. Liftul revine, ușile se deschid larg și liftierul – asiatic, după statură, ochi și culoare – ne invită înăuntru după ce ne ia biletele. Cred că sîntem vreo treizeci, dacă nu mai mulți, toți în suflete cu emoția acestei urcări spre înaltul cerului. Se închid ușile, asiaticul apasă pe un buton din multele de pe tabloul de comandă și, deodată, pornim ca din țeava tunului. Cînd văd hăul care se naște sub mine – întîmplarea face că sînt chiar lîngă ușă, iar liftul e exterior, cum am mai spus – închid ochii, în vreme ce îmi simt inima și stomacul că vor să coboare, sau să urce, oricum, nu mă pot lăuda că suișul ăsta m-a reconfortat. Dar asta-i, eu am vrut să urc. Ieșim din lift – unii, observ asta cu un soi de satisfacție, se cam împleticesc la primii pași – coridorul ce se deschide în fața noastră e, de fapt, cercul în care ne putem învîrti cît dorim. Dar un „cerc” uriaș, ce cuprinde restaurant, magazine, grupuri sociale, o porțiune de podea e dintr-un material ca sticla, cei curajoși pot merge pe aici privind sub ei hăul, eu nici nu privesc spre acel loc, mă interesează ce văd prin ferestrele înconjurătoare, da, uite Lacul Ontario și ambarcațiunile de pe el, parcă-s niște nave miniaturale, iată, în partea opusă, străzile acestea largi, care poartă nume ca Finch Avenue, Q.E.W., Dufferin Street etc, iată și clădirile acestea înalte, precum cea care adăpostește Bank of America, de aici par tare mici, dar cît de înalte, cît de suple sînt în realitate… Da, e o experiență unică urcarea în C.N. Tower și-mi spun că, dacă voi mai veni pe aici, nu voi refuza invitația de a păși din nou pe această pardoseală sub care pămîntul e atît de departe. Am zburat, pînă la Toronto, cu avionul, la aproape 12.000 de metri înălțime. Dar mișcarea în aer nu e tot una cu statul în loc. E adevărat, partea aceasta din turn se învîrte, mișcarea e imperceptibilă, însă nu e totuna cu zborul. „O săgeată spre cer”; „O minune a lumii” – Turnul e denumit în tot felul, atributele dînd expresie acelei mîndrii firești pe care canadienii o trăiesc în fața celei mai înalte construcții de acest fel din lume. Și nu e de mirare că tot călătorul care trece prin Toronto își face timp pentru a vizita acest obiectiv trecut în harta turistică a Canadei. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns