REPORTAJ PE GLOB „Welcome to Canada!” (III)

Mărul sălbatec

Seara, cînd am trecut pe lîngă el, era amorțit, frigul din luna mai părînd că nu-i dă nici o șansă de vegetație. Noaptea, însă, vîntul și norii și-au schimbat, brusc, direcția, venind dinspre Sud, cu temperaturi mai calde, primăvăratice și cînd, în seara următoare, am revenit pe aleea din parc, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. În locul copacului acela cît o tufă uriașă, rebegit de frig, se afla o mireasă îmbrăcată toată în alb, de parcă se pregătise să meargă în fața altarului… Așa era mărul meu de frumos… ! Alb tot, un evantai plin de petale imaculate, care străluceau, acum cînd ziua se pregătea să facă loc nopții de mai… Am rămas locului, și eu, și fiica mea, Lucia, și nepoțica, Anna-Julia și Scott, puștiul gras, rotofei și Jesica, fetița aceasta născută dintr-un român și o filipinează, vecini cu noi, pe care-i mai luam, din cînd în cînd, în plimbările prin parc… Am trecut și a doua zi, iar mărul sălbatec era tot înflorat, pentru ca, în ziua următoare, să-și fi lepădat bogăția aceea albă care promitea puzderie de fructe… Am privit și vegetația dimprejur, vița sălbatecă, tufele de ienupăr, copacii aceia înalți și făloși, adică arțariii, cu toții simțiseră primăvara și în cîteva zile aveau să… explodeze. Aici, în parc – „The G. Ross Lord dam and reservoire” – totul e păstrat într-o sălbăticie… perfectă, nimeni, pentru nimic în lume, nu s-ar atinge de ceea ce natura statornicește prin propriile-i legi. De fapt, cei care au venit, cu sute de ani în urmă, aici, de pe coastele Scoției, Angliei, Franței sau de aiurea, au distrus natura ca să facă loc orașelor și străzilor și șoselelor și agriculturii, iar acum, urmașii lor, în covîrșitoarea lor majoritate, păstrează ca pe lumina ochilor petecele verzi din inima orașelor, lacurile sînt pline de viețuitoarele specifice Americii de Nord, fauna dimprejurul lor mișună de animale precum căprioara, iepurele, mistrețul etc, etc.

Parcul din imediata vecinătate a blocurilor 707, 711 și 713, de pe Finich Avenue, se întinde pe cîteva zeci de hectare. Strada aceasta flanchează parcul în partea de Sud-Est, iar spre Vest și Nord îl „înconjoară” alte mari artere din Toronto, astfel că sălbăticia aceasta se află chiar în mijlocul a ceea ce îndeobște cunoaștem prin noțiunea de „civilizație umană”. Lacul e sălașul crapilor și al altor specii de pește, al broaștelor țestoase, dar și al rațelor, gîștelor și cufundacilor care, din primăvară și pînă pe la mijlocul lunii septembrie, își clocesc ouăle și-și cresc puii și-i învață să zboare, în final, spre Marele Sud. E adevărat, lacul e poluat – lucru înscris, spre atenționarea pescarilor, pe panouri aflate pe peluza ce se întinde pînă la drumul pe care circulă mii de automobile, dar asta nu împiedică bogata faună și floră să se dezvolte potrivit anotimpurilor… Cît privește protecția acestei autentice – cum mai spuneam – sălbăticii, legile sînt drastice. Panouri plantate pe malul lacului atenționează asupra grijii pe care fiecare cetățean trebuie s-o manifeste pentru tot ceea ce există aici. Iar faptul că veverițele se „plimbă”, fără teamă, inclusiv prin pomii și pe spațiile verzi din jurul blocului unde locuiesc; cîrduri de gîște canadiene, cu pui, ajung pînă în mijlocul străzii, oprind circulația; ciutele vin și privesc îndelung, fără să se sinchisească de mașinile care trec în viteză; puii de iepure stau în mijlocul cărării din pădurea ce străjuiește lacul – toate acestea nu sînt deloc ceva neobișnuit în plin oraș. Iar cînd plouă zile la rînd și lacul se umflă, retragerea apelor ce urmează după alte zile lasă în urmă trunchiuri de copaci, pești uriași morți din cauza… vîrstei, totul ca într-o zonă de pe mapamond aflată la mii de kilometri de lumea civilizată.

Am fost, nu o dată, prin acest parc – rezervație naturală. Nu e singurul din Toronto și din alte mari orașe ale Canadei. Văzînd gîștele acestea mari, bine hrănite – atenție, vizitatorii sînt „somați” să nu le dea de mîncare, deoarece s-ar obișnui cu hrana oferită de oameni și acesta ar fi un lucru extrem de grav pentru vitalitatea speciei – mi-am imaginat, nu o dată, ce s-ar întîmpla cu ele dacă ar ajunge, prin aceste locuri, români de felul celora care au ajuns prin Austria, Anglia sau Elveția…

„The G. Ross Park” e – dacă pot spune așa – și „raiul” cîinilor de toate rasele care trăiesc în multe din casele din împrejurimi și care sînt aduși aici, la plimbare. De altfel, cineva îmi spunea că, în Canada, la mare cinste sînt copiii, moșnegii și… cîinii. Unul dintre aceste patrupede este Branco. Un cîine de talie mijlocie, cu blana maronie, ochii foarte inteligenți și tare prietenos. Stăpînii lui sînt doi bătrînei simpatici – el, Manuel, originar din Ecuador, ea – Noemi, originară din Columbia. Sînt de peste trei decenii în Canada, au doi copii căsătoriți, unul plecat prin Statele Unite, celălalt polițist în Halifax, iar singura lor mîngîiere e, acum, Branco, rasă „indefinită”- cum îmi spune Manuel, care adaugă că-l au de șase ani, făcut cadou de un prieten… Dimineața, în cursul zilei, dar și seara, Branco, scăpat din lesă- ca, de altfel și ceilalți cîini aduși în parc- zburdă și se bucură de libertate… Așa că nu e de mirare că trebuie să fii foarte atent pe unde calci, deoarece cam peste tot aceste animale își lasă … urmele. Și, pentru că tot am amintit acest fapt, să mai spun că, din păcate, nu toți cei care vin în parc – fiică-mea îmi zice că-i vorba de unii noi imigranți – au grijă ca natura să fie neîntinată. Cînd apele lacului se retrag, pe lîngă rădăcinile de copaci și alte reziduuri vegetale ce rămîn pe maluri vei găsi și cutii de Coca Cola, cauciucuri de mașini, pungi de plastic etc, etc.

A trecut vara și a venit toamna. Pe la sfîrșitul lunii august am mîncat mere sălbatice din mărul de lîngă drum. Roadele pomului n-au fost atît de bogate precum florile care-l îmbrăcaseră în haina aceea de un alb imaculat…. Dar m-am bucurat că am găsit cîteva fructe, e adevărat acre, și în timp ce mestecam, iar gura îmi devenise „pungă”, am privit, nostalgic, stolul de gîște sălbatice care se pregătea de plecare…(Eugen VERMAN)