Eugen VERMAN
În ultima vreme, pe domnul Marcel Rogoz îl văd destul de des. Asta-i, drumurile mele prin marea piață agroalimentară a Bacăului! Îl văd, zic, pentru că lucrează la cel mai important magazin de semințe de legume de aici. Și cum era să se întîmple altfel cînd amicul meu de zeci de ani de zile s-a ocupat toată viața numai de legume! Acum îl găsesc, desigur, ceva mai bătrîn ca în urmă cu, să zic, treizeci de ani. E adevărat, este același bărbat suplu, cu trăsături frumoase ale feței, același glas clar, timbru absolut personal de muntean „de Buzău”, aceleași priviri sincere, prietenoase, dar, parcă, ceva riduri și, mai ales, ochelarii aceștia, cu destule dioptrii, pe nas… Încolo, e domnul Marcel Rogoz, bărbatul acesta pe care-l știu din anii aceia trecuți atît de repede cînd era șef de fermă pe la Letea Veche, dar el fusese și înainte șef de fermă, tot în legumicultură, pe atunci nu-l știam, dar a venit timpul să scriu despre el, că-mi zisese cineva, mergi și scrie despre omul acesta, se numește Marcel Rogoz, o să-ți dai seama cine e și după accent, că-i de prin părțile Buzăului, ăia sînt născuți să fie legumicultori, așa m-a îndemnat, atunci, fostul meu redactor șef Dumitru Mitulescu, fie-i țărîna ușoară și memoria vie, și m-am dus la Letea Veche și l-am cunoscut personal și am scris despre Marcel Rogoz și de atunci am mai fost cel puțin de două-trei ori pe an, Doamne, ce om acest Marcel Rogoz, parcă-l văd și acum, suplu, frumos ca o statuie antică, glas bărbătesc, nu poruncitor, ci calm, adînc, profesional, ca să spun așa, și de atunci țin minte miile acelea de tone de varză pe care le livra la Moinești, la petroliști, și ardeii și ceapa și vinetele și prazul, ce producții mari, și cîtă muncă și cîtă răspundere și cîte nopți nedormite în preajma vizitelor pe care le făcea însuși Băluță, fostul prim-secretar, nu-i plăcea nimic omului aceluia, dar, pînă la urmă, totul ieșea bine, așa era atunci. Iar amintirile sînt singura avere a omului, pe ele sîntem, cu adevărat, stăpîni, restul e, așa, presupunere, ceață… Acum, Marcel Rogoz trăiește, mai mult, din acele amintiri, și din pensia mizerabilă pe care o ia, salvarea a venit de la omul acesta, care-i directorul „semințelor”, inginerul Tărniceru, astfel Marcel Rogoz își mai poate duce traiul, acum vinde semințe de legume și gîndurile îi zboară la cîmpurile acelea fantastice, pline de rod, în care semințele acestea sfidau, parcă, pămîntul și cerul…
Lasă un răspuns