REPORTER ÎN PIAȚĂ Două babe și-un moșneag

Vineți la față, cu mîinile roșii de frig stau de vorbă în așteptarea cumpărătorilor. E miercuri, zi de mijloc de octombrie. Trece cîte un om, se uită și pleacă mai departe. „He, he, dacă era joi, era altceva. Joia e zi de tîrg și toți orășenii vin în piață” – spune o femeie dolofană, îmbrăcată cu flaneaua groasă de lînă, cu basma închisă pe cap. E trecută binișor de prima tinerețe. Se vede asta după ridurile adînci de pe față. „Joia nu-i ca miercurea, ai dreptate…” – constată aprobator bătrînul de lîngă ea. El e înalt, cam uscat, cu ditamai căciula acoperindu-i ochii. „Dacă știam – intervine o altă femeie – asta slabă ca un vrej, îmbrăcată destul de subțire, nici nu veneam azi la piață. Da’ am zis că și așa vin din an în Paști și credeam că nucile astea și fasolele se vînd repede”.

Asta discutau cînd m-am oprit în dreptul lor. Aduseseră să vîndă în piață nu numai nuci și fasole, ci și cîteva kilograme de gutui și cîteva rădăcini dolofane de țelină. Cum spuneam, m-am oprit și i-am întrebat de preț și de unde sînt și cum e pe-acolo, pe la ei, prin sat. Da, trei bătrîni din Dămienești, mai bine zis din primul sat cum intri în comună, Drăgești, dar ei mi-au zis comuna, că asta-i mai cunoscută. Mi-am adus aminte că, să fie de atunci vreo zece ani, am fost și am scris un reportaj de la sărbătoarea hramului bisericii din sat – „Sfinții arhangheli Mihail și Gavril”. Era într-o zi de 8 noiembrie. Imediat ce-au aflat, au devenit mai vorbăreți, mai interesați, ca să zic așa, de persoana mea, în care nu mai vedeau doar un tîrgoveț care vrea să cumpere, ci chiar un cunoscut. Da, lumea e săracă. Mai ales ăștia bătrîni… S-a făcut păpușoi mai mult, dar nu s-a făcut deloc grîu. Bătrînii sînt bolnavi, e greu cu doctoriile… Uite, acum, sîntem răciți, a venit frigul așa, deodată, îi sîngele încă subțire. Bine n-o să mai fie, rămîn pămînturi nemuncite, nu-s bani, asta-i problema. Hai, nu cumperi nimic, doar stăm cam mult de vorbă, și-au adus ei aminte. Da, o să cumpăr vreo cinci sute de nuci. Și, după ce le-am cumpărat marfa, le-am dat bună-ziua și am plecat.

Am mai făcut un „tur” prin piață, m-am mai uitat la prețurile de la roșii și pătlăgele și castraveți. Sînt pe terminate, a cam trecut vremea… Acuși vine iarna, mi-am spus, după care am plecat spre casă. Cînd să ies din piață, i-am reîntîlnit. Vînduseră marfa. „Ai fost bun la saftea…!”, mi se adresă bătrîna cea slabă, zîmbind cu toată gura… Atunci am observat că și bătrînele și moșneagul mîncau. Își cumpăraseră cîte o înghețată. „Al naibii îs de răciți!” – am gîndit, și i-am salutat din nou… (Eugen VERMAN)