Restitutio

Același, și mereu altul…

• despre Eminescu, altfel decît îl știm

La 11 august 1937, în ziarul „Adevărul” erau publicate cîteva documente necunoscute. Majoritatea lor se refereau la atitudinea lui Titu Maiorescu față de Eminescu. Unul dintre documente era o scrisoare din 1884 către sora sa Emilia, în care scria: „Cred că scrisoarea aceasta sosește deodată cu Eminescu. Spun «cred», deoarece Eminescu este lipsit de voință și hotărâre, iar eu nu sunt tocmai sigur că-l voi putea duce la gară. în ceea ce privește gândirea logică, și-a revenit complet. Extraordinara lui memorie de totdeauna, aceiași desăvîrșită și evidentă”.

înainte de dispariția lui Eminescu, cei ce l-au vizitat își amintesc „de maldărul de hîrtii scrise de el în spital și aruncate la coș, ori măturate de femeia de serviciu”. în noaptea cînd poetul a murit, i s-au găsit în buzunarul halatului, dovadă că era întreg la minte și lucra, două poezii – „Viața” și „Stele la cer”.

Știați că Eminescu avea în plan să locuiască la Pomîrla din Dorohoi? Firește, nu singur, ci cu Veronica.

Deși planturoasă și cam urîțică, cu doi copii mari, divorțată, Cleopatra Lecca Poenaru i-a căzut cu tronc lui Eminescu. Era fiica pictorului C. Lecca și… verișoară cu Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada „Mercur nr.1”, unde se țineau seratele literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu și s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr.16, o stradă cu plopi. Cîți erau? Poetul i-a numărat și a văzut că erau fără… soț!

La 28 iunie 1883, ceasornicul de aur al lui Eminescu a intrat în posesia fratelui său Matei. Ceasul a fost pierdut și recuperat. Astăzi este admirat la Muzeul Literaturii Române.

Eminescu a făcut parte și din „Divanul domnesc”. Societatea „România Jună” de la Viena a organizat la Cernăuți un cerc studențesc pentru șezători culturale și naționale, pe care l-au botezat „Divan”. Cu această ocazie s-au ales 12 boieri „veliți”. Ședințele se țineau în vechea limbă a cronicarilor. Studentul candidat era supus unui examen „în ale științelor duhovnicești, lumești și administrative”. După aceea se primeau „titlul și întăritura domnească”. Eminescu a fost adus la „Divan”. Mai mult, a fost „uns” – „boier velit” (Mare).

Christina Zarifopol Illas, profesoară la Universitatea „Bloomington” (Indiana), a publicat – în anul 2000 – cele 93 de scrisori ale lui Eminescu și 15 ale Veronicăi Micle, toate datînd din perioada 1879-1883. Scrisorile erau învelite într-o hîrtie și legată cu o fundă roz. Se păstrau la o bancă din Elveția. O adevărată comoară!

în august 1883, Al. Macedonski publica în „Literatorul” epigrama:
„Un X… pretins poet acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bu / Căci până ieri a fost năuc/ Și nu e azi decât nebun”.
Primele două versuri sînt anagrama numelui complet al lui Eminescu. Masonii, printre care P.P. Carp, I.C. Brătianu, Titu Maiorescu nu s-au jucat cu el…

Povestea de dragoste dintre tînăra nevastă a boierului Costache Balș și un flăcău din Dumbrăveni, fuga lor și pedepsele care le-au fost aplicate, l-au impresionat pe Eminescu, care a scris versurile:
„La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână/ A rămas pierdută-n lume”.

Mite Kremnitz este cunoscută de Eminescu prin anul 1876, la ședințele „Junimii”. Faptul că el o curtează îi dă un sentiment de mîndrie. La 4 ianuarie îi dăruiește celebra poezie „Atît de fragedă!” (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!