Români în lumea largă

„Vikend” american

„Nu irosi clipa!” – spunea, cîndva, un ilustru scriitor român, ale cărui îndemnuri le țin companie în State celor doi artiști plastici băcăuani porniți peste ocean spre „a face imagine” țării noastre: Gheorghe Parascan și Viorica Cocioiu. Dincolo de timpul consacrat creației, ei găsesc și răgazul necesar pentru a cunoaște „la el acasă” modul de viață american:

Căldurile insuportabile din această vară îl fac pe americanul de rînd – echivalentul autohton al românului înstărit, să iasă la iarbă verde, mai bine-zis la pescuit. Cum toți se respectă, împătimiții undiței vin în spații amenajate special pe malurile Potomacului, la bordul mașinilor ce cară în remorci ambarcații ușoare echipate
cu motor și beneficiind de dotări care să facă cît mai plăcute plimbările și pescuitul sportiv. în ce ne privește, noi am venit cu o mașină plină de „experți” în ale pescuitului; pescari de toate vîrstele, de ambele sexe și experimentați.
Este, cred, interesant modul cum privește românul, de astă-dată prin ochii mei, pescuitul în apele americane. Obișnuiți să părăduiască toate amenajările piscicole, românii exersați în pescuitul la copcă, cu plase etc., se dovedesc inadaptabili pescuitului în stil american. In primul rînd pentru că rareori vei găsi peștii cu care sîntem obișnuiți: ori prinzi kilograme de soreti, pe care îi deversezi înapoi în apele mîloase ale Potomacului, ori prinzi un somn tîrîtor prin mîl, ceea ce îi dă un gust prea lîncezit, neconform cu pretențiile gustative și, în general, gastronomice ale pescarului de prin părțile acestea. Un lucru este sigur: americanii pescuiesc pur și simplu de plăcere, nu din dorința de a consuma prada. Puțini sînt pescarii amatori care pleacă cu ceva în traistă, unul dintre motive fiind acela că doar cu cîțiva dolari poți cumpăra cele mai bune fleici ori antricoate de pește din cel mai apropiat magazin
alimentar. Și cum aici banii nu prea sînt o problemă, ci doar o componentă firească a vieții de zi cu zi, aceștia au schimbat întreaga optică a sportului cu undița.
Dar, să revin la… undițele noastre; pregătiți pînă în dinți să prindem peștele cel mare, ne-am înșirat în lungul pontonului de ambarcațiuni, care pe șezlonguri speciale, care pe bordurile
malului, încercînd să le venim de hac, chiar și pentru doar cîteva secunde, peștilor, cărora odată desprinși din cîrlige le redăm libertatea cu un adînc „ooof!” de pescar român, dar cu mulțumirea firească a celui puternic ce redăruiește, generos, viața unor
ființe vădit nevinovate și neajutorate. Și cum soretii ne dădeau, neobosiți, tîrcoale căzînd în cîrligele atrăgătoare, în care pînă și rîmele erau grase și frumoase (aici, rîmele se vînd în cutii
speciale, cîte 5 bucăți! – cît pentru un pescuit de plăcere), obosirăm să îi tot prindem și să-i returnăm fluviului, astfel că schimbăm nada în așteptarea unui soi mai acătării de vietate acvatică. Așezați comod în șezlonguri, mai să ne prindă și pe noi “somnul” sub dogoarea astrului zilei, deși stăteam ascunși la umbra ulmilor ce împădureau peisajul. Viață de „wikend” american!…
Cum în astfel de situații apa devine cel mai prețios ingredient, împărțim frățește pînă și ultimele picături din sticlele dinainte pregătite, înnobilînd-o cu cîte un cub de gheață păstrat cu tot respectul în termos. Momentele de acalmie ne dau prilejul să privim plaiurile minunate în care ne aflăm. Apele Potomacului curgeau lin spre întîlnirea cu oceanul Atlantic. Ambarcații ușoare mîrîiau și fornăiau din cînd în cînd pe ape, iar o egretă ne dădea, cu răbdare și măiestrie, lecții de pescuit. Uneori, sute de puieți de pește dansau în comun pe luciul apei, făcînd să vibreze suprafața acesteia în rotocoale de circa un metru. Era ceva nou pentru experiența mea căpătată pe malurile apelor de la noi. Pescuitul a devenit, astfel, doar o motivație a trăirii clipelor de lenevire odihnitoare în viața noastră trepidantă.
Deunăzi am fost la pescuit pe malurile unui lăcușor particular în care, pe bază de taxă sau abonament, puteai pescui în voie. Bărcile erau înșirate pe tot luciul apei și pescarii locului, experimentați, dădeau la muscă sperînd să prindă și altceva decît cunoscuții – de-acum – soreti. Am pescuit peste trei kilograme din vestita specie, fericit că am o astfel de captură. Toți mă priveau cu o înțelegere concesivă, gîndind că de-abia am venit și nu-mi vine să cred că soretii nu sînt recomandați pentru consum. Dar aveam să constat pe propria-mi piele că adevărul american „nu pescui soreti” – este corect! După mai bine de două ceasuri de chin ca să îi curăț, alte multe ceasuri ca să îi pregătim, abia dacă am putut să consumăm ceva din ei din cauza miilor de oase. Devenit înțelept, la rîndul meu, acum dau drumul soretilor și astfel apele americane își păstrează fără probleme bogăția lor piscicolă. La urma-urmei, tot pățitul este priceput !
Dar, gata cu… wikend-ul! Spre seară ne strîngem sculele, scaunele, sorbim ultimele picături de apă și, terminați de toropeala de peste zi, „alergăm” cu mașina spre vila în care aerul condiționat a păstrat o răcoare primenitoare. Deși cu tolbele goale, sîntem fericiți pentru că trăiserăm încă o zi plină de bucurii pe meleagurile unui popor cu oameni atît de prietenoși, aflat în lumea ireală a viselor noastre de români.

Din Washington pentru „Ziarul de Bacău” – Gheorghe Parascan și Viorica Cocioiu
gastronomice ale pescarului de prin părțile acestea. Un lucru este sigur: americanii pescui

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!