Români în lumea largă – corespondență specială

Pescar în Golful Chesapeake

Pentru a fi cunoscută cu adevărat, America trebuie văzută la ea acasă; fie că o faci de pe pămînt, din aer sau din… apă. O experiență inedită a trăit concitadinul nostru Gheorghe Parascan, alături de alți conaționali, într-o atractivă partidă de pescuit…

Este relevant cum tot ce văd în Statele Unite nu contenește să mă uimească. Nimic nu mă limitează a mă opri într-un punct final de echilibru, dar aici este imposibil. Cu durerea și regretul pe care le port în suflet că în România inundațiile fac ravagii, încerc să mă înscriu pe traiectoria unei invitații din partea unui grup de
români: o partidă de pescuit oceanic de toată frumusețea, ieșire programată cu mai bine de o lună înainte prin intermediul ghidului american pe care-l apelez cu numele de Bob. Tocmai aflu că românii din Washington fac o chetă pentru a da o mînă de ajutor
sinistraților din Moldova, fapt îmbucurător aici, în această lume, cît și în lumea celor de acasă.
Aventura noastră începe la orele 3 dimineața. Avem de parcurs circa o oră și jumătate pînă la micul port unde nava de pescuit “JENNIE LUELLA” ne așteaptă, cu toate cele de trebuință unui pescuit performant de plăcere, în largul golfului CHESAPEAKE, dincolo de Capul “POINT LOOKOUT”. Cu doar o zi înainte făcusem prima baie în apele acestui golf cu o apă extrem de caldă, mîloasă și plină de cochilii de scoici, de resturi de crabi și crengi purtate de curenții oceanici, ca și de copii zglobii și zburdalnici ce săltau pe valurile ce se terminau pe plaja îngustă. “Să avem grijă la rechini”, ni se atrăsese atenția. Din fericire, niciunul nu ne-a dat binețe, așa că ne-am văzut înainte de scăldat.
La răsăritul soarelui – se făcuseră deja orele 6, ne îmbarcăm pe vas. Bob – ghidul nostru, Gary – căpitanul vasului, musul și noi – cei șase români porniți într-o mare aventură. Cum eu eram nou în această încercare, stîrneam glume, primeam încurajări. La urma-urmei era pentru întîia oară în viață cînd trăiam ca în vestitele filme documentare pe care le văzusem pe posturile de televiziune
specializate în călătorii… Proviziile erau îndestulătoare, momeala era pusă la gheață, zecile de undițe așteptau pregătite ca la carte. Vasul se desprinse lin de micul debarcader, apoi o luă la goană pentru cîteva zeci de kilometri printre țărmurile unui lung golf
ce se deschidea, în final, în Golful CHESAPEAKE. Țărmul stîng era înțesat de vile somptuoase și de mici debarcadere. Majoritatea
vaselor de mici dimensiuni ieșiseră deja în larg, doar un port mai răsărit “ținea la parîme” cîteva zeci de iahturi de prima speță. Pilonii înfipți în apa golfului purtau atît lămpi de semnalizare, cît și uriașe cuiburi de păsări. Mii de geamanduri pluteau simetric, indicînd plantările de capcane pentru crabi. De altfel, apele erau înțesate de micii monstruleți, care se arătau atît de curajoși încît aveau să fure și momelile din cîrligele noastre.
Cînd se pierdu în zare și capul “POINT LOOKOUT” țărmul se mai contura încă doar ca o linie subțire ce unea cerul cu marea. în jurul vasului nostru, cel puțin zece ambarcații, oarecum similare cu a noastră, porniseră deja pescuitul prin tractarea lină a unor momeli din plastic vermuitoare ce îmbrăcau, înșelătoare, cîrligele mari,
lungi cît două palme. Trecem și noi „la treabă”. Montăm pentru fiecare cîte o undiță proptită în lăcașurile special atașate și în ritmul de dans al ruliului și tangajului, deplasîndu-ne cu viteza de circa un
metru pe secundă, începem să executăm cu nava rotocoale mari în mijlocul apelor căutînd să stîrnim interesul fiarelor adîncului mării. Ne așteaptă o decepție totală! După aproape două ore abia de prinserăm un pește cam cît o baghetă de pîine băcăuană, totuși o captură impresionantă pentru un pescar de proveniența și talentul meu, obișnuit cu cărășeii, roșioarele și “ghiborții” din apele noastre de șes. Eram dezamăgiți, iar pe figurile noastre se înstăpînise o ușoară tristețe. Parcă ne întrebam, privindu-ne: unde să se fi ascuns peștii? Căpitanul ambarcației strînse sculele, își puse radarul în funcțiune și în curînd ne încercam norocul în mijlocul unui banc de pești neastîmpărați. Momelile începură să fie trase care încotro, realmente ne zăpăcirăm și ne repezirăm la undițe în dezordine, trăgînd și smucind de ele, ca nu cumva să ne scape prada. Și cînd te gîndești că legea unui astfel de pescuit spune că trasul peștelui se face pe rînd, de către toți pescarii!… Dar noi nu mai aveam timp de așa ceva. Peștii începură să zboare prin aer, trași cu forță de fiecare dintre noi, în timp ce musul vasului îi scotea unul după altul, umplînd butoiul destinat prăzii, înghesuindu-i apoi în gheața menită a ne păstra prada proaspătă. Cînd bancul de pești se mai risipi, se hotărî ca ordinea să redevină prioritară. în ce mă privește, din cauza emoției am prins doar doi pești, pierzînd mulți alții, spre disperarea și hazul tuturor celor de pe vas. Pasă-mi-te, acordam o mai mare atenție pescuitului cu aparatul fotografic, căutînd să prind evenimentele cele mai importante ale aventurii. Așadar, eram în toiul unei mari și interesante aventuri: pescuitul oceanic prin tractare. Peștii, care mai de care mai fățoși și cu pitorești denumiri locale, în fapt asemănători stavrizilor și tonilor, avînd dimensiuni de circa 30 – 40 de centimetri și greutăți de 1,5 pînă la 2 kilograme. Cîteva zeci de pești stau mărturie împlinirii unui pescuit de pomină pentru mine, dar modest pentru americanii din zonă. Peștii sub anumite dimensiuni sînt redați oceanului, fiecare dintre noi avînd dreptul la numai două exemplare. Ziua începea să prindă contur, toți eram mulțumiți. Bob, ghidul nostru, oferea permanent mici atenții celor ce se dovedeau ași în meserie: le făcea poze, le servea trabucuri sau bere rece, scoasă de la gheață. în larg, pasionații în ale undiței de pe alte zeci de ambarcații trăiau aceleași sentimente și stări de împlinire. Pescarii, în fapt amatori ca și noi, își încercau norocul furînd vieții una dintre plăcerile supreme. Și toate astea se întîmplau undeva, între cer și pămînt, departe de orice delimitare obișnuită a spațiului vital social. Aici nu exista decît politica de a trăi intens și a te simți cît mai bine, uitînd de necazuri, de greutăți, de tristeți, de dezastre…
în cea de a doua parte a aventurii noastre în larg se luă hotărîrea comună de a se trece la pescuitul cu momeală. Scoatem alte undițe în căutarea unui nou banc de pești ce se ascundeau din fața undelor sonarului. în sfîrșit, motorul ambarcației încetează să mai scoată zgomote și trecem la treabă. Sacrificăm numeroși pești ținuți la gheață, le tăiem spinările pe care le agățăm în cîrlige lungi de circa 15 cm. Apoi căpitanul și musul trec o coșarcă, plină cu aceeași specie de pești, printr-o mașină de tocat motorizată și împrăștie nada păstoasă în apele zvîrcolite de mișcările vîntului ce biciuia oceanul. Acum totul era pregătit pentru o nouă experiență. Ore întregi ne luptăm cu peștii. De astă-dată veneau la nada ce plutea în apele oceanului apoi, cu duiumul, în cîrligele noastre. Recolta tot creștea. Pescărușii dădeau tîrcoale furînd nada plutitoare din jurul
nostru. O specie interesantă de păsări plana atît de aproape de
suprafața apei încît realmente mergeau pe ea, făcînd de regulă trei – cinci pași. Să mergi pe apă, și încă pe una nu tocmai liniștită, valurile ajungînd deseori la 50 – 100 cm înălțime, trebuie că este un fapt interesant!…
Pescuitul încetează la orele trei după-amiază. Vasul pornește îndărăt pe lîngă malurile deja cunoscute. Surprizele se țin lanț, precum cîrligele pe firurile undițelor noastre. Nimic din ce cunoșteam din România nu aduce cu experiența acestei zile. Pe lîngă noi trec, pe schiuri nautice, bărbați și femei vesele care ne fac voioși din mînă; un gest atît de firesc aici și atît de nefiresc acasă. în drum întîlnim zeci de ambarcații cu oameni nu atît mulțumiți, cît realmente fericiți. Să fie, oare, aceste meleaguri o parte a raiului pe care noi, românii, l-am visat o viață întreagă și se pare că nu-l vom întîlni nicicind? Să fie, oare, devină Dumnezeu că unor popoare le-a dat mintea și puterea de muncă, iar altora zavera și discordia? Ne mîndrim că am stat la granițele dintre orient și occident, însă sîntem atît de departe și de unul, și de celălalt. Și, mai trist, natura pedepsită cu defrișările de păduri se răzbună pe un popor care are atîta nevoie de mila și ajutorul planetei! Mi se transmite din țară: România – o țară de sinistrați!… Oare cine este devină? Un lucru pot spune, acum, cu certitudine: viața poate fi un rai pe pămînt doar prin înțelegerea aproapelui tău, doar prin comuniune și întrajutorare.

Din Washington pentru „Ziarul de Bacău” – Gheorghe Parascanarea și hazul tuturor celor de pe vas. Pasă-

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!