Schimbarea la față

„Mîngîierea vieții”… cărțile

„Prieteni statornici cărțile”, ele ne sînt „mîngîierea vieții”! Marele Sadoveanu – să-i dăm crezare deplină confesiunii – s-a însoțit „cu cartea și cu pustia și a ajuns la liniște și înțelepciune”, cartea, în sinea ei, nefiind „lucru rău”… (în paranteză fie zis, și-n materia aceasta sînt cărți și… cărți, s-au cunoscut destule cărți dăunătoare scrise de minți bolnave, vîndute fărădelegii și netrebniciei!). în ultima vreme – semne bune! – pare că tot mai mulți dintre oameni se reîntorc la cartea, cartea „înțeleaptă”, aducătoare de bine, adevăr și frumusețe sufletului și gîndului, ființei omenești (de extracție divină?!) supuse la atîtea și atîtea agresiuni de către „cuceririle” civilizației… (in)umane! în fine… Citind „cărțile bune”, omul „ia aminte și învață”, descoperă ce-i de descoperit, și se descoperă pe el însuși, devenind într-acest chip mai OM! Răsfoind prin rafturi de cărți dăm de idei, sugestii, judecăți, învățături de care dacă ținem seama nu facem nici un rău nimănui, dimpotrivă! Iată aici, acum și pe mai departe, „spicuiri” culese aproape la întîmplare din cărți, dar deloc… întîmplător:

• Cînd marchizul Spinola și președintele Richardot, ambasadorii Spaniei, sosiră la Haga, în 1608, pentru a negocia primul armistițiu care hotăra independența Olandei, ei întîlniră în drumul lor o barcă din care coborîră opt sau zece persoane. Oamenii se așezară pe iarbă și luară o masă frugală: pîine, brînză și bere. Ambasadorii fură curioși să știe cine erau acești cetățeni sobri. „Aceștia sunt Deputații țării noastre. Seniorii și stăpânii noștri” – răspunse un țăran olandez. „Iată niște oameni pe care niciodată nu-i vom putea învinge – ziseră spaniolii – trebuie să facem pace cu ei”! Și s-a făcut pace și Olanda n-a putut fi cucerită niciodată… Avem, dragi români, în această anecdotă o temă de adîncă meditație pentru „seniorii și stăpînii noștri” carpato-dunăreni, a căror „masă” e departe de a fi „frugală”.

• Și o altă „temă” de avut în vedere, spiritual formulată de un celebru autor de „cărți bune”: „Sunt cel mai pașnic om din lume. Dorințele mele sunt: o căsuță modestă, un acoperiș de stuf, dar un pat bun, o masă bună, lapte și unt proaspăt, în fața ferestrelor flori, în fața ușii cîțiva pomi. Iar dacă Domnul Dumnezeu ar vrea să mă facă într-adevăr fericit, mi-ar face pe deasupra și bucuria de a vedea spînzurați în acești pomi șase sau șapte din dușmanii mei. Cu inima înduioșată, le-aș ierta, înaintea morții, tot răul ce mi l-au făcut în viață. Da, trebuie să-i iertăm pe dușmani, dar nu înainte de a-i vedea spînzurați”!!! Cam nu prea creștinească „iertarea” aceasta, dar deloc lipsită de interes, că e nevoie, Doamne, în unele cazuri, și de „dinte pentru dinte”, altminteri „prietenii” te iau de fraier!

• Și „epitaful lui Cyrus” să nu-l uităm, spre a mai cugeta cît de cît la deșertăciunile spiței omenești, așa cum ni-l istorisește Plutarh: „Omule, oricine ești și ori de unde vii, căci știu că vei veni, eu sunt Cyrus care am întemeiat imperiul perșilor. Să nu mă pizmuiești deci, pentru acest puțin pământ care acoperă trupul meu”. Epitaful l-a tulburat peste poate pe Alexandru Macedon care, în culmea gloriei sale, s-a gîndit la șubrezenia și la schimbarea lucrurilor omenești dinspre sublim către ridicol… Atîta doar că-n elanurile sale de mare cuceritor de popoare, lui Alexandru nu i-a fost clară noțiunea de libertate și a dispus să fie spînzurați cîțiva filozofi cam prea „liberi cugetători”! Pesemne de asta o fi sfîrșit-o „împărăția sa” îngrozitor de tînăr… Să le fie la toți țărîna ușoară! Pînă și împărații, regii, președinții, dictatorii, generalisimii mor! Așa scriu cărțile… (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!