Schimbarea la față

Fericiți „nevoiașii” cu duhul!…

Problema fericirii nu-i simplă deloc! Are o mie și una de necunoscute, dacă nu chiar mai multe. Tot omul (fără deosebire de culoarea pielii ori de aia politică) vrea, de la o vîrstă, cînd crede că știe cu ce se mănîncă viața, să fie fericit! Vasăzică fericirea este o aspirație legitimă a creaturii umane (așa imperfectă cum a inginerit-o „patronul naturii”), creatură (relativ) gînditoare (cînd are cu ce gîndi; cînd n-are, tot dracul ăla e!). Celelalte viețuitoare (mîțe, mîțoi, cîini, cîinese, porci, porcese sau scroafe, capre, țapi ș.a.m.d.), necuvîntătoarele, nu cunosc ce-i aia stare de fericire, dar, trebuie să presupunem că atunci cînd dumnealor se simt bine (au ce mînca, unde dormi, cu cine se înmulți) încearcă și ele un soi al lor de fericire (mîțească, cîinească, porcească, căprească) asemănătoare cu senzația umană în chestiune!
E-hei, ce credeați, la oameni e ușor diferit! Iată cum punea problema fericirii sale un scriitoraș celebru (astăzi nu dăm nume!): „Sunt cel mai pașnic om din lume. Dorințele mele sînt: o căsuță modestă, un acoperiș de stuf, dar un pat bun, o masă la mama ei, lapte și unt proaspăt, în fața ferestrelor flori, în fața ușii cîțiva pomi. Iar dacă Bunul Dumnezeu ar vrea să mă vadă într-adevăr fericit, mi-ar face pe deasupra și bucuria de a vedea spînzurați în acești pomi șase sau șapte din dușmanii mei. Cu inima înduioșată le-aș ierta, înaintea morții lor, tot răul ce mi l-au făcut în viață. Da, trebuie să-i iertăm pe dușmani dar nu înainte de a-i vedea spînzurați”!… Om din veacul al XIX-lea artistul nostru, așa vedea el fericirea lui! Au, precum se vede, vorbele de duh ale unor robi ai scrisului și ai lumii, farmecul lor aparte! Personal, simt o anume senzație de fericire fie și numai citîndu-l pe șugubetul de poet, că a zis-o neted și apăsat să priceapă toți spurcații de buccii specializați în a face zile fripte oamenilor adevărați. Departe de mine gîndul de a-mi vedea atîrnați la fereastră în ștreang pe nu mulții inamici proprii, că pînă azi am colectat mai multe prietenii decît vrăjmășii. Oricum, fericirea de a-i vedea pe răii răilor, pe golanii golanilor, pe hoții hoților, pe cabotinii cabotinilor, pe javrele javrelor la anaghie, că, adică, au rupt-o în… fericire, e dătătoare de anume, mărunte, satisfacții omenești!
Dar să ne întoarcem la problema de fond a fericirii! Se cade a-l cita pe un oarecare cugetător antic, că e de învățat încă de la cei vechi cîte ceva… Iată ce cuvînta bătrînul: „Cel mai de preț în viață e să fii sănătos; în al doilea rînd e bine să fii frumos; în al treilea rînd e bine să fii bogat fără să fi înșelat pe nimeni (he-he-he, aici e-aici! – n.n.); al patrulea lucru foarte bun este să fii tînăr, împreună cu cei pe care îi iubești”. Cam complicată rețeta, nu găsiți?! Văzînd că lucrurile nu sînt deloc floare la ureche, mă-ntorc la un român de-al nostru, mai dincoace, și voi cita cu năduf: „Condițiile fericirii sînt șapte. Iată-le: să fii frumos și sănătos și tînăr și bogat, incult și prost și singur. Ferecat cu aceste zale, treci victorios”! Platonic pînă la un punct, compatriotul nostru dintre războaie vine cu elemente de modernitate în problema fericirii… Ca să-l prinzi pe Cel Atotputernic de-un picior trebuie, așadar, să fii incult și prost! Dacă mai adăugăm și alte… virtuți ca, de pildă, escroc, lipsit de talent, nesimțit, grobian, tont, apoi sigur fericitul nostru măscărici se înalță în grațiile „bulibașei” și este promovat pe post de „șef” și să te ții fericire! Comedie mare, circ, balamuc, e clar, cu cît mai boulean, cu atît mai fericit! Cine n-a avut norocul și inspirația să fie de la natură prost și, prin educație, incult s-a șters pe bot de șansa fericirii! Acuma să nu se înțeleagă cum că toți neproștii și culții sînt cu totul niște nefericiți, dar nici ca să-l dea pe vreunul fericirea afară din casă nu s-a cunoscut! (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!