Schimbarea la față j

Atenție la mărunta, dar orgolioasa „condiție umană”!

La noi, la români (poate și la ceilalți prinși în hora și „lupta cea mare”!) absurd nu a fost atît comunismul (cîtă vreme „ploconul” ne-a venit dăruit de „binefăcători” de aiurea, iar noi, cu cozile noastre de topor, n-am prea căutat calul acesta de dar în dinți, plus că pe plaiurile mioritice, e lucru hotărît, nu omul îi peste vremi, ci vremurile îl călăresc pe bietul muritor!), cît absurd se vădește a fi fost tot ce a urmat și urmează încă, din nefericire cine știe pînă cînd! Pentru că, la urma-urmei, „cea mai (in)umană dintre orânduieli” și-a avut la instaurare, apoi și în creșterea și descreșterea sa, o logică, o ideologie, un… chichirez, chiar dacă toate acestea pe negativ, pe de-a-ndoaselea, oarecum contra naturii cînd totul, toate, noi înșine, sunt… natură?!). Mai copții din ziua de azi, mai vîrstnicii, cei care au apucat acele vremi în întreaga lor… splendoare, pot depune mărturie, într-un acces de sinceritate, că, la un moment dat, erau tentați a crede că „se poate”, că, adică, „formula” cu „partidul unic” și „centralismul său democratic” este o soluție, o variantă viabilă, trainică, aceasta îndeosebi în anii de „destindere”, de „relaxare” a hamului și chingilor care-i înțepeniseră pe minunații „oameni ai muncii” de parul socialismului victorios! Și astăzi, la destui ani de la scufundarea în mocirla istoriei, „socialismul” încă mai trezește nostalgii, nedumerind pe nu puțini „nostalgici” care nu încetează a se întreba, pe bună dreptate, „unde s-a greșit” de totuși „n-a mers”, nebănuind, idealiștii de ei, că „socialismul” (așa cum s-a clădărit la noi!) nu putea „merge”, întrucît miezul îi era putred, „corifeii”, „clasicii”, vezi bine, și-au scornicit „teoria” pe o imensă eroare, după care „practica” n-a făcut decît să surpe un edificiu a cărui fundație s-a așezat pe o himeră și, în primul rînd, pe un ocean de sînge nevinovat! Propunîndu-și a face elogiul omului (ceea ce nu era deloc rău!) socialismul (mai abitir cel românesc…) a uitat cine este omul în esența lui, terfelind finalmente demnitatea și mărunta (dar cît de orgolioasa!) condiție umană! Și dacă „domnii” din zilele noastre, răspunzători (ca și „tovii” de altădată!) de viitorul acestui popor („izvor renăscător…”), „domnii”, mulți dintre ei „domniți” din stirpea satrapilor de ieri, nu vor ști ori nu vor catadicsi să știe cum să așeze lucrurile pe făgașul progresului, al binelui, al bunăstării (cîtă mai poate fi!), vor avea mai devreme sau mai tîrziu parte de același „tratament” și se vor pomeni azvîrliți în aceeași pubelă mocirloasă a istoriei în care zac înmormîntați pentru vecie „revoluționarii” acelui „ev aprins”, încremeniți pe baricadele societății socialiste multilateral dezvoltate…
Să mai luăm, o dată în plus, aminte! Politicienii toți, dintotdeauna și de azi (socialiști, liberali, conservatori, comuniști, laburiști, țărăniști, liber-schimbiști, creștin-democrați, umaniști, democrați ș.a.m.d.) și-au fundamentat și-și fundamentează mesajele și programele pe elogiul omului (e-hei, „Om” cu „O” mare, ce credeați!) ca să cîștige în indispensabilele alegeri, dar, din mare nefericire, pierd pe drum din vedere tocmai OMUL, în acțiunea lor, neîndoielnic generoasă de a construi cea mai desăvîrșită dintre lumi… Utopiile au murit cu toatele, trăiască… UTOPIA! Și totuși, oameni buni, ce orînduire i se potrivește cel mai bine acestei lumi într-atît de imperfecte?! (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!