Într-o perioadă nu prea îndepărtată, am trăit marea bucurie de a prelua documentele păstrate în satul Cleja referitoare la trecutul localității și, cu deosebire, la conflictul dintre cele două comunități de răzeși, izbucnit în secolul al XVIII-lea din cauza neînțelegerilor de hotar. Autoritățile statului moldovenesc nu au rămas indiferente în fața acestui conflict dintre oamenii așezărilor răzeșilor de pe pîrîul Cleja. În luna august 1779 a fost trimis la fața locului Chiriac Velisar hotarnic. Acesta, la 30 august același an, a încheiat și semnat documentul de învoială între cele două părți. Măsurătorile au fost efectuate cu stînjenul domnesc, iar hotarul despărțitor a fost stabilit în conformitate cu prevederile documentelor „vechi”, arătate de reprezentanții ambelor comunități. Au fost menționate drept puncte topografice de reper: „Piatra găsită de hotar la mijlocul moșii Cleja de Gios, lîngă drumul Pătrășcanilor”, de aici în sus la „Coada Băzașului”, unde „s-au împlinit 704 stănjeni”, iar de aici au măsurat pînă la „capătul văii Sagăi, Fîntîna Săgăi, în obîrșia Somușcăi”, iar de aici s-a trecut pe lîngă un cireș în „Capul Pălcului Cubăzumei, coborînd la Valea Rea”, iar de aici a urmat hotarul prin Podul Clejăi într-o piatră de hotar veche, din curătura lui Antal Demșa”, pe din sus de casa lui Anghel Demșa, apoi la pîrîul Clejăi. Au mai fost menționate toponimele Dubasul, Gura Dubasului, pîrîul Răcăciuni. A mai fost arătată și o piatră pusă de stolnicul Vărnav ca linie despărțitoare dintre moșiile răzeșilor din Cleja de Sus și Cleja de Jos.
Documentul în cauză evidențiază continuitatea populației auutohtone, care a păstrat cu sfințenie vechea toponimie a locurilor, hidronimelor, drumurilor, ca și onomastica oamenilor care aveau case construite pe proprietățile moștenite de la înaintași. Trimisul domnesc a înscris în hotarnica întocmită atunci constatările și informațiile ce i s-au spus de către răzeșii clejeni, precum și ce a rezultat din studierea documentelor prezentate de cei în cauză. Din nefericire, acele informații documentare nu au fost preluate de noi, deoarece săteanul-donator nu le păstrează și nici nu știa de existența lor în satul Cleja, județul Bacău.
Prin măsura adoptată, Chiriac Velisar nu a împăcat definitiv comunitățile de răzeși de pe Valea Clejei. Izbucnirea altor neînțelegeri a obligat Isprăvnicia ținutului Bacău să delege în cele două sate pe aga Răducan Prăjescu, în aprilie 1827.Cu autoritatea lui de agă, acesta a convocat obștea răzeșilor celor două sate, unde a constatat că locuitorii Clejăi de Sus aveau mărginirea proprietății lor din punctul numit „Coada Văii Buzașului, pe la împreunarea pîraielor Somușcăi și Săgăi, la Podul Clejăi, unde iaste piscul lui Baler și pînă la Podul Clejăi”, unde se afla din vechime o piatră de hotar. Înscrisul a evidențiat numai puncte toponimice românești, argument puternic al continuității românești în satele de pe Cleja.
„Divanul Cnejiei Moldovei, partea giudecătorească”, la 22 ianuarie 1831 a precizat că acest hotar despărțitor ar fi fost stabilit din timpul domnului „Petru Gașpar Voievod” și că ar fi trecut prin viile „dascălului Firenzi și valea Ră și pe din sus de țintirim și drept în pîrîul Clejei”. Toate argumentele sînt favorabile existenței autohtonilor. Judecata a arătat hotarnicile întocmite de: „Velisarie, Scarlat Crupenschi spătar, Costache Bucșănescu, anaforaua întărită de domnul Ioniță Sandu Sturdza”, fapt ce nu permite dubii în privința continuității românilor din aceste așezări rurale.
Această instanță a respectat documentele elaborate anterior și a decis întocmirea unei hărți pe care a fost trasat hotarul despărțitor dintre moșiile răzeșilor din cele două sate situate pe pîrîul Cleja, specificînd răzeșia cuvenită a fi stăpînită de fiecare parte. Conflictul nu s-a încheiat aici și în acest moment. Continuarea frămîntărilor dintre oamenii de aici l-a determinat pe Ioniță Sandu Sturdza să intervină cu un hrisov domnesc pentru instalarea liniștei atît de necesară în această parte a ținutului Bacău. Documente preluate de la un om din Cleja, care atunci cînd mi le-a înmînat a afirmat: „…răzășia a păstrat conștiința românității națiunii noastre”, rugîndu-mă „să le păstrez cu toată grija pentru veșnicie”.
Mărturiile documentare conving cît de departe sînt de adevărul istoric acei „cercetători”, nepregătiți din punct de vedere științific, care au marea îndrăzneală de a scrie o întreagă maculatură despre românii catolici din Moldova convertiți la ortodoxie, prezentînd-o drept lucrare de doctorat și pe care membrii unei comisii o aprobă ca lucrare științifică, acordînd și titlul de doctor în istorie unei persoane care falsifică în mod grosolan istoria națională. (prof. dr. Dumitru Zaharia)
Lasă un răspuns