• Possevino despre exercitarea stăpînirii Transilvaniei de către maghiari
În opera sa principală, „Transilvania”, ca și în vasta sa corespondență, Possevino, născut la Mantova în anul 1534 și decedat la Ferrara, la 26 februarie 1612, a demonstrat cu argumente științifice formarea, continuitatea și permanența românilor în patria lor străbună – partea estică a Panoniei, Transilvania, Moldova și Țara Românească, precum și Dobrogea.
Principatul Transilvaniei, cunoscut și descris de el, avea drept hotar vestic cursul Tisei. Regii apostolici, creație și vasali ai Sfîntului Scaun, au cucerit vaste teritorii populate de români, iar populația respectivă a fost supusă unui intens proces de oprimare, catolicizare și desnaționalizare, fără a i se respecta drepturile genților, cunoscute și apreciate în contemporaneitate sub formula „drepturile omului”.
Pentru a se asigura exercitarea violenței stăpînirii papalo-maghiară asupra românilor au fost inițiate colonizările de secui, sași și cavalerii Ordinului Teutonic. Toate acestea reprezentau unele enclave etnice străine neamului de bază al românilor transilvăneni, care constituiau puncte de sprijin deosebit de agresive pentru catolicizarea românilor ortodocși, precum și în folosul deznaționalizării acestora prin generalizarea și maghiarizarea comunităților românești, constrînse și obligate fiind să trăiască împreună sau alături de cele germane și maghiaro-secuiești.
După moartea lui Zapolya, sultanul a luat hotărîrea să doneze Izabellei și fiului ei, Ioan Sigismund Zapolya, întregul teritoriu separat de Tisa de fostul spațiu geografic ce aparținuse regatului maghiar și întreaga Transilvanie, Crișana, Maramureș, cu excepția Banatului, asupra căruia se exercita stăpînirea otomană. Rezultă clar că autoritatea prințului Transilvaniei, în această epocă istorică , se exercita asupra vastei arii geografice mărginite la vest de cursul Tisei, de la izvoare la vărsare și pînă la culmile răsăritene și sudice ale Carpaților. În baza convingerilor, exprimate verbal și scris, au stat informațiile scrise de autorii antichității: Strabon, Plinius, Tacitus, ca și informațiile documentaro-cronicărești. Possevino a fost primul istoric și geograf care a întrebuințat informațiile arheologice drept bază documentară pentru a realiza opera sa științifică de mare valoare asupra Transilvaniei. Explicînd, sub aspectul etimologic, cuvîntul Transilvania, el a precizat că acesta provine din părțile componente „Trans – dincolo, peste silva-ae, pădure. Termenul, compus din cele două particule de origine latină, înseamnă „dincolo, peste pădure” (Transilvania)
În acest vast spațiu geografic cotropit de maghiari trăiau numeroși români, cu mult mai mulți decît maghiarii, sașii și secuii luați laolaltă, care își manifestau permanent starea lor de nemulțumire prin jalbe, răzvrătiri locale și generale. Enclavele săsești și secuiești nu-și demonstrau eficiența în privința supravegherii luptei românilor împotriva oprimatorilor, chiar dacă după marile răscoale cu caracter general din anii 1437-1438, 1514, 1529, zeci de mii de români răsculați și-au găsit moartea prin spînzurătoare, iar corpurile multora dintre ei au stat atîrnate în spînzurătorile ridicate la marginea drumurilor ardelene, multă vreme. Astfel de măsuri, oricît de amenințătoare și severe, s-au dovedit a fi ineficace în fața românilor, luptători hotărîți pentru libertatea proprie și cea a altor neamuri. Suveranii pontifi și regii apostolici, vasalii acestora, au constituit puncte întărite în care au organizat detașamente speciale de călăreți în vederea supravegherii, controlării activităților românilor și oprimării oricăror acțiuni de revoltă ale acestora.
Possevino, legat papal în Transilvania, a descris asemenea puncte de reprimare a românilor unde erau prezenți cavaleri și pedestri, intervenționiști maghiari la Hust, Oradea, Somlie, Lugoj, Caransebeș, Făgăraș. Acestora, în caz de nevoie, li se alăturau cetele militare aparținînd episcopilor de Alba Iulia, Oradea, Cenad, ale nobililor români maghiarizați, maghiari, secui și ale altor etnii. Nu rămîneau indiferenți nici secuii și nici sașii. O descriere specială a realizat Possevino asupra castelului și ținutului Făgăraș. După el, construcțiile Făgărașului erau temeinic realizate. Menirea lor era apărarea nobilului maghiar, stăpînitor și asupritor asupra locuitorilor a 70 de „sate pline de români”.
Rezultă clar că stăpînii maghiari asupra Transilvaniei, jefuitori ai muncii românilor, au creat un sistem organizat pentru asigurarea stăpînirii și exploatării muncii românilor încă din secolul al XVI-lea și perioada anterioară, ceea ce a dus implicit la ținerea lor într-o totală ignoranță și asuprire.
Prof. dr. Dumitru ZAHARIA
Lasă un răspuns