• Andrea Wolff despre populația Moldovei
Secretarul lui Antoine Ruset a îndeplinit o muncă similară și pe lîngă curtea lui Constantin Brâncoveanu, iar după ce ginerele acestuia – Constantin Duca, a preluat conducerea Moldovei, între anii 1693-1695, Andrea Wolff a revenit în Moldova, unde și-a reluat atribuțiile avute înainte.
În această calitate, Andrea Wolff, om ce se apropia de vîrsta de 50 de ani, a întocmit un raport către nunțitul apostolic din Viena, care ulterior a fost expediat la Roma. Persoana care a primit documentul nu l-a predat instituțiilor dependente de Sfîntul Scaun. Pînă în anul 1920, lucrarea respectivă a fost în mîna unor oameni care l-au comercializat. În momentul respectiv, acesta a fost cumpărat de Ivan C. Filitti. Acesta l-a publicat în „Revista istorică” nr.XII/1926, p.193-199, așa cum a fost scris de Wolff, în limba italiană, fără să-l traducă în cea vorbită de români.
Cu toate că a scris raportul său la finele secolului al XVII-lea, în anii în care a îndeplinit atribuția de secretar al domnitorului Constantin Duca, el a avut conștiința clară asupra originii române a locuitorilor care populau întreaga Moldovă. Iată ce spunea: „Moldovenii sunt coloniști romani, trimiși de împăratul Traian în aceste hotare”. Limba vorbită de toți locuitorii țării, ortodocși și catolici, obiceiurile acestora, ca și modul de trai, cu totul diferit de cel al grecilor, îi argumentau convingerile. În tot ceea ce fac acești oameni manifestă „un nu știu ce parfum al modului de viață italian. Limba lor este un amestec al modului de comunicare întrebuințat de latini: italieni, spanioli, greci și ruteni”, dar predomină cel al latinilor și italienilor. În vorbirea lor obișnuită, acești oameni se autodenumesc „rumuni”, indiferent de credința religioasă pe care o practică”. Cunoscător al limbii latine și bun vorbitor al celei italiene, în care a scris documentul în cauză, Wolff a prezentat mai multe cuvinte asemănătoare, existente și întrebuințate în ambele mijloace de comunicare interumane.
Iată și unele constatări personale, exprimate cu convingerea unui secretar domnesc de credință catolică: „Dintre toți ortodocșii, cei mai înclinați către religia catolică și cei mai dispuși la convertirea spre sfînta credință, pot să spun că sunt locuitorii Moldovei”. Convingerea lui avea la bază realitatea românească a trăirii în condiții asemănătoare a comunităților omenești, ortodoxe și catolice; ura identică a acestora față de grecii, deveniți instrumente ale stăpînirii și jefuirii muncii lor de către otomani; suspinul comun după libertatea de odinioară; plînsul manifestat împreună în condițiile mizeriei contemporane; zelul arătat față de poloni, al căror stat nu-și manifestase în mod deschis hotărîrile cotropitoare față de ei; hotărîrea de a lupta împreună în vederea eliberării de robia otomană; refugierea pe teritoriul polon a domnilor, demnitarilor boierilor temători de răzbunarea otomană-fanariotă exercitată prin noile domnii.
Adăpostirea și buna primire a multor români moldoveni pe teritoriul Poloniei au constituit argumente favorabile pentru Wolff asupra raporturilor umane dintre cele două popoare vecine. Înrudirile dintre moldoveni și poloni, ca și faptele petrecute pe teritoriile ambelor state au constituit pentru secretarul domnitorului alte argumente cu privire la originea românească a locuitorilor catolici din Moldova. Unii dintre moldoveni făceau studii în Polonia, alții erau în serviciile regalității și ale nobilimii din statul vecin cu Moldova. „Chiar și în zilele noastre – scria Wolff – se află în serviciul Coroanei Poloniei regimente formate numai din moldoveni. Acestea au generalii, coloneii și ceilalți ofițeri exclusiv recrutați din același neam”.
Conținutul raportului secretarului domnesc reliefează continuitatea românilor catolici în așezările în care trăiau de secole. Acest document și cele peste 1100 de rapoarte păstrate în Arhiva Propagandei Fide, scrise de misionarii, prefecții, episcopii care au lucrat în Moldova între anii 1676-1740, perioadă pretinsă de niște „istorici” care n-au obișnuința de a cerceta, de dispariția acestor români de pe teritoriul moldav, demonstrează o delincvență indiscutabilă și inadmisibilă, o preocupare permanentă de destrămare a demnității poporului român. Afirmațiile acestora sînt dăunătoare întregii națiuni române.
Considerăm drept o veritabilă nebunie negarea vechimii istorice a populației româno-catolice pe pămîntul sfînt al Moldovei și inventarea fictivei populații ceangăiești, pretinsă a fi de origine maghiaro-secuiască. În numele adevărului istoric și al dreptului poporului român de a trăi liber, independent, într-un stat unitar, nejefuit de rezultatele muncii lui, neînșelat și în condițiile democrației reale, cerem autodizolvarea Asociației ceangăiești organizate la Sfântu Gheorghe și încetarea activității trepădușilor care, prin corupție, inventează maghiari în Moldova.
Prof.dr. Dumitru ZAHARIA
Lasă un răspuns