Rolul hunilor, al maghiarilor, ca și al pecenego-cumanilor în trecutul medieval al Europei Centrale, ca și al celei de sud-est, a fost prezentat într-o manieră deosebit de extravagantă, deoarece resturile acestora, ajunse în Panonia, au îmbrățișat credința catolică și supunerea față de suveranul Romei.
Misionarii catolici, reprezentanții regalității maghiare, ierarhii catolici conduși de primatul Ungariei au trecut sub tăcere prezența activă și permanentă a românilor ortodocși în întregul spațiu geografic panonico-transilvano- danubiano-pontic și balcanic, deși au luptat împotriva acestora.
Sfîntul Scaun a acordat puteri discreționare regilor maghiarilor asupra supușilor acestora. Afirmația noastră este demonstrată de Scrisoarea papală din 20 decembrie 1191, cînd Celestin – pontiful Romei, a aprobat încoronarea regelui Ungariei de către Iob – arhiepiscop de Strigoniu: „…așa după cum e însemnat în registrul papei Clement, înaintașul nostru”. Totodată, i-a acordat puteri depline și autoritate supremă asupra clerului din regat, așa cum stabilise anterior papa Alexandru. Privilegii și autoritate deplină acordate regilor, cardinalului primat, episcopilor, feudalilor catolici, confiscări de bunuri de la românii ortodocși, au fost menționate în numeroasele documente papale dintre anii 1191 – 1204, din care rezultă clar că regii Geza al II-lea, Ștefan al III-lea, Bela al III-lea și Emeric nu realizaseră cucerirea integrală a Transilvaniei, nu răpuseseră rezistența eroică a țăranilor și nobililor români din această parte a patriei lor străbune. Pătrunseseră, în schimb, în centrul teritoriului românesc misionarii catolici care, prin perseverența lor diabolică, îi converteau la catolicism pe mulți ortodocși de la credința lor străbună la cea condusă de papi.
Organizarea episcopatelor catolice de la Cenad, Oradea, Alba Iulia; construirea bisericilor și mănăstirilor de acest rit; apariția credincioșilor de acest fel; înmulțirea suficient de rapidă la vîrstă înaintată; bunurile dobîndite; toate stau mărturii asupra succeselor cultului condus de papă.
Calificarea unor slujitori ortodocși drept „schismatici”, ca „foarte stricați”, a servit de pretext pentru confiscarea bunurilor ce aparțineau acestora și credincioșilor respectivi, trecerii acestora în folosul catolicilor, cu aprobarea papei Inocențiu al III-lea, în aprilie 1204.
Ofensiva și succesele catolice asupra Constantinopolului, obținute în anul 1204, au avut repercusiuni negative asupra românilor din Panonia, Transilvania, zonele dalmatice și balcanice. Papa Inocențiu al III-lea a amintit și a scris despre originea latină a românilor, în corespondența sa cu împăratul românilor, Ioniță (Caloian), învingător asupra latinilor (la 1205). Documentele demonstrează că unii dintre slujitorii papali și regali au ajuns să aibă în mîinile lor puterea feudală, iar populația harnică și întreprinzătoare să fie redusă la starea de iobăgie, exploatată, jumulită, înșelată și redusă la neputință și tăcere.
Orice încercare de eliberare de sub teribila exploatare materială și spirituală era pedepsită de jurați și slujitori militari pregătiți special în acest scop și așezați în zone strategice. Unele dintre brevele întocmite în timpul conducerii statului pontifical de către Grigore al IX-lea (papă între anii 1227 – 1241) au consemnat jurămintele depuse față de Sfîntul Scaun și obligațiile asumate de regele Andrei al II-lea de a aduce și a ține sub ascultarea Bisericii catolice pe toți supușii regatului apostolic, între care românii au fost apreciați ca o „națiune”, fapt ce demonstrează nu doar mulțimea lor, dar și organizarea, precum și conștiința lor asupra descendenței și capacității lor de a se apăra în fața inamicilor deosebit de agresivi și bine organizați.
Papa i-a precizat și fiului lui Andrei al II-lea, viitorul rege Bela al III-lea, că avea obligația să nu permită existența credincioșilor ortodocși pe teritoriul statului ce urma să-i fie încredințat. El depusese jurămînt și legămînt divin în fața Sfîntului Scaun în acest scop („non deceat in regno tu o huisdi schismaticos susținere”).
Organizarea economico-socială, politică, religioasă, intensa viață culturală, personalitățile politice (40 de împărați), cele culturale, numeroșii cărturari latini celebri, mulți demnitari religioși ai lumii orientale, rolul acestora în folosul omenirii l-au obligat pe fostul conte de Ugolino, ajuns papă, să-i recunoască pe români ca pe „o națiune” bine organizată și întemeiată, dar extrem de rău condusă, datorită lipsei conducătorilor, dar și intrigilor dușmanilor săi.
Prof. dr. Dumitru ZAHARIA
Lasă un răspuns