Imediat după 1989, dorind ca să și-o apropie, politicienii au comis un act de falsă bunăvoință, plasînd presa pe locul al patrulea ca putere în stat și promițînd că-i vor fi alături în procesul unic de ridicare a proaspetei societăți capitaliste pe noi și noi culmi de progres și civilizație. Însă minunea a ținut doar trei zile, adică maximul duratei unei minuni românești, deoarece ei au crezut că și-o pot lua ca aliată pentru mușamalizarea netrebniciilor care le mișunau prin scăfîrlii la acea vreme. Fiindcă, spre deziluzia lor, socoteala de-atunci nu s-a potrivit cu dezvăluirile din presă, între cele două părți s-a înfiripat o ostilitate care, cu timpul, a degenerat într-un veritabil război. Pe parcursul a 14 ani, ei au aplicat cu o consecvență și cu o tenacitate rar întîlnite deviza piraterească „cine fură azi doar un ou, este cel mai mare bou”, neștiind, în schimb, care-s modificările noii Constituții și necunoscînd dacă republica pe grumazul căreia huzuresc este prezidențială sau parlamentară, dovedind astfel că sînt niște ignoranți, care habar n-au nici măcar cîte urechi au.
Teoretic, presa ar trebui să fie cîinele de pază al democrației și al respectării cu strictețe a legilor și normelor de conviețuire civilizată într-o societate înaintată, avînd rolul crucial de a veghea ca acei din vîrful ei să nu sară de pe șină și să nu calce-n străchini. Trist, regretabil și lamentabil este faptul că doar „… o anumită parte a presei” și-a înțeles menirea, luptîndu-se cu tentaculele periculoase ale „caracatiței”, în timp ce cealaltă parte a ei se leagănă în brațele mucilaginoase ale acestui cefalopod scîrbos. Acea „anumită parte a presei” fiind fidelă principiilor sale de echidistanță și de reflectare corectă a realității, și-a luat sarcina în serios, făcînd cunoscute opiniei publice matrapazlîcurile ordinare ale celor care nu au nici onoare, nici fund la buzunare.
Pentru că le-a dat publicității toate măgăriile și inepțiile, stingherindu-le derularea afacerilor murdare, acea bucată din presa scrisă a ajuns să fie hulită, îngrădindu-i-se dreptul firesc de a lua parte la evenimentele importante, fiind tratată ca pericol public de primă speță. Fiindcă aleșii aveau nevoie de liniște și de discreție în desfășurarea pungășiilor, au încercat să-i pună botniță acestui cerber, astfel încît să nu mai „latre”, alarmînd atît vecinii apropiați, cît și pe cei mai îndepărtați din vestul Europei. Drept dovadă că presa le stă acestora-n gît este că au vrut să-i pună pe ziariști la zid sau, mai rău, între ziduri, prin elaborarea unei legi diabolice prin care li se constrîngea libera exprimare, amenințîndu-i cu ani grei de închisoare. În viziunea lor, motivația puerilă a luării acestei măsuri absurde era aceea că autorii dezvăluirilor sînt niște inși tendențioși și lipsiți de patriotism, deoarece le pătează imaginea lor „serafică”, degradînd-o implicit și pe cea a țării în exteriorul ei.
Prin urmare, potrivit logicii reduse la nivelul celei a lui Gîgă, ar fi trebuit eliminat efectul și nicidecum cauza, fiindcă presa ar fi vinovată și nu liota făptuitorilor, prin potlogăriile la care se dedau. Oricum, diferența de forțe și de „muniții” aruncate-n luptă de cele două tabere este incomensurabilă și e aidoma celei dintre David și Goliat, sau dintre mica, agila și șireata mangustă și trufașa și leneșa cobră. În aceste condiții vitrege, sarcina presei de a prezenta adevărul devine o corvoadă, este riscantă și necesită atenție mărită, voință, curaj și diplomație.
De aceea, cu atît mai importantă și mai răsunătoare apare performanța realizată după un deceniu și jumătate, cînd acea „anumită parte a presei” a reușit să demoleze de pe soclurile lor impugnabile trei miniștri prinși cu mîțele-n sacii guvernamentali și cu labele băgate pîn-la coate-n hîrdăul cu miere. Această ispravă istorică demonstrează că, într-adevăr, buturuga mică este capabilă să răstoarne carul mare, oricît ar fi de plin cu hoți și că această operație de „deratizare” poate fi continuată cu succes, de vreme ce și alte „rozătoare” cu etichetă sînt în vîrful toboganului, pregătite pentru luarea „startului”.
Mergînd pe linia principiului darwinist „corb la corb nu-și scoate ochii” (fiindcă-s băgate toate în aceeași cloacă a corupției), primele trei puteri nu s-au ocupat de eradicarea morbului șterpelirii, lăsînd această problemă spinoasă în cîrca sărmanei prese. Ca urmare, se poate aprecia că, grație acestui record repurtat de amintita parte a mass-media, ea poate fi socotită ca prima putere în stat, fiindcă a fost singura care, ținîndu-se ca scaiul de oile ei negre, le-a coborît cu picioarele pe pămînt, în vatra crudei realități.
Folosind limbajul cioturos al ședințelor de altădată, aș putea spune cu toată sinceritatea: „…cred că sînt în asentimentul antevorbitorilor mei, dorindu-i presei scrise (…unei anumite părți) viață lungă și succese în continuare în misiunea nobilă de a da cu parul deghizat în pix, în scrobiții de la putere care sînt în stare să ne subtilizeze pînă și coada sapei de lemn în care ne-au adus!”
Philip(s) Bituminoiu
Lasă un răspuns