Oricare ar fi mentalitățile, prejudecățile aprecierilor… publice – îndreptățite sau incluse în eroare de aparențe, medicina, prin slujbașii ei, dacă nu înlesnește vindecări miraculoase, nici nu cenzurează dreptul la cuvînt al speranței. Uneori (de cîte ori?) prin „disponibilități” materiale aflate în pragul naufragiului, întreține focul luminii să lăcrimeze în așteptarea schimbării tot mai aproape de țărm. În această stare de spirit stimulatoare mă las ispitit de o altă autointerogație, stăruindu-mă să-i amplific rezonanța.
– Jurămîntul lui Hipocrat! Mai supraviețuiește această idee utopică? Mai trezește ea din suferința uitării vreo emoție? Este sau nu mai este alegoria binelui pentru om un subiect, un postulat, un precept?
Evit linioara de dialog la… monolog. Să nu se creadă cumva că jurămîntul lui Hipocrat încătușează medicul sau îl leagă de pacienții săi „obligîndu-l” să moară odată cu ei. Multă lume nu știe decît prima parte a jurămîntului. Acea parte învățată în școli și care a devenit cunoscută. Ea subliniază obligațiile morale ale medicului față de bolnav și nu amintește nimic despre atitudinea celor tămăduiți față de binefăcătorul lor. Unii zic: datoria voastră este aceea de a sluji omul. De a veghea la sănătatea lui. De a vă dărui total pentru semenul vostru. De acord – spun eu. Dar v-ați întrebat vreodată cîți bolnavi revin la un medic? Sau cît poate rezista un chirurg în sala de operație și să-și păstreze puterea de decizie, îndemînarea, precizia ca la prima intervenție? Ești copleșit adesea de avalanșa urgențelor, pe care nu le poți urmări. Riști astfel să faci greșeli. Oare medicul are numai obligații față de pacienți, iar aceștia nici una față de medic sau instituția spitalicească unde i se acordă asistența necesară? Hipocrat n-a imaginat niciodată așa ceva. Dar partea a doua – atunci cînd o cunoaștem – ne dumirește: „Și va fi medicul onorat și răsplătit de acela pe care l-a tămăduit. El și familia lui îl vor cinsti ca pe un salvator…”.
Este revoltător să vezi atîta obrăznicie din partea unora care consideră că trebuie să fii servitorul lor, în timp ce ei au dreptul de a te jigni, de a te „răsplăti” cu vorbe grele, urîte. Se știe foarte bine că o faptă rea poate fi reparată cu una bună. Dar o vorbă rea nu poate fi înlocuită cu nimic. Îngerul meu păzitor mă îndeamnă: dacă tot nu taci (prudent) spunele astea și marilor maeștri ai combinațiilor dregătorești din fruntea societății, a orînduirii – „…Cea crudă și nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați…”. Alt comentariu ar fi de prisos. S-ar pierde și el în hăul surzeniei. Sînt sigur că Hipocrat, părintele medicinei, nu a bănuit cum vor fi tratați confrații lui. Chirurgia nu este numai o succesiune de reușite. Va trebui să explici familiei bolnavului nereușita. Nu toți înțeleg strădania și frămîntarea ta. Sau nu le cred. Cum îi poți convinge? Unii sînt pregătiți, deciși să te tragă la răspundere. Mai are chirurgul (și medicul în general) puterea să fie drept? Să aibă acea forță și clarviziune într-o lume plină de minciună, de înșelătorie sau deșertăciune, trădare sau prejudecăți? Cînd e vorba de îndatoririle medicului, toți fac trimitere la jurămîntul lui Hipocrat, pe care de altfel nici nu-l cunosc. Dar cînd e vorba de obligațiile lor față de corpul medical, o parte nu știe nimic, iar cealaltă tot atît, neizbutind să se desprindă din starea de confuzie. Probabil că le convine comoditatea decît trezirea lămuritoare! Părerile personale avansate vor isca și unele contrarietăți ce se pot (dubitativ) justifica… dialectic. Deoarece dialectica este studiul contrazicerilor în însăși esența lucrurilor. (dr. Ioan HĂLMACIU, medic primar chirurg – ONEȘTI)
Lasă un răspuns