În frescele antice Justiția era reprezentată legată la ochi, ținînd în mîini o balanță cu două talere, aceasta simbolizînd dreptatea care nu poate fi influențată de judecător, orb pentru toate părțile, egale în fața legii. Dar simbolul a rămas în mitologie și nu mai este acceptat în realitatea de astăzi. Cînd s-a revenit la inamovibilitatea judecătorilor, am aplaudat ca pozitiv evenimentul. Rău am făcut! Mai bine mi-aș fi dat palme atunci! Scăpam de dezamăgirea de azi. La promovarea unor judecători tineri ne-am trezit spunînd că e bine, nu au racile comuniste, au prins o perioadă de libertate cît de cît. Cînd am aflat că nu se pot ocupa posturile vacante în magistratură deoarece participanții la concurs s-au prezentat nepregătiți profesional, m-am revoltat. Adică, nu cumva examinatorii, aproape de pensie, vor să țină posturi vacante ca să poată rămîne mai departe în slujbă? Am greșit din nou, pentru că mulți dintre judecătorii în vîrstă s-au pensionat ori au renunțat la magistratură, îmbrățișînd meseria de avocat, unde se cîștigă binișor fără multă trudă și fără răspundere.
Nu e ușoară meseria de judecător! Presupune multă muncă, judecată sănătoasă, echilibru psihic, stres cît cuprinde și, mai ales, imparțialitate pentru părțile din proces. Istoria justiției cunoaște erori judiciare grave, fie din cauza participanților în procese, fie din cauza unor judecători. Erorile cu urmări grave privesc mai ales procesele penale, în care se poate distruge viața unui om.
În cauzele civile greșelile abundă, însă, aici nu mai pot fi numite erori pentru că probatoriile, în majoritatea lor, se bazează pe înscrisuri, proba cu martori avînd pondere nesemnificativă și se folosește doar atunci cînd apărătorii insistă pentru a întări înscrisul sau a complini lipsa acestuia.
Codul penal, civil, comercial și cele de procedură penală și civilă sînt perfectibile și, în ultimul timp, au suferit unele modificări impuse de legislația europeană sau de nevoia internă de reglementare. Sînt dosare multe, judecătoriile fiind mai aglomerate, iar tribunalele și curțile de apel mai aerisite. La judecătorii și tribunale, în general, judecătorii sînt tineri, predominînd partea feminină. Salariile sînt îndestulătoare, tinerii judecători cîștigînd mai mult decît foștii profesori de la facultate și de 3-4 ori față de cadrele didactice din liceu și școala generală, sau alți absolvenți de studii superioare. Stresul este cam același, însă ministrul de resort și parlamentul, care forfotește de avocați, au considerat că importanța muncii magistratului este mai mare.
Una peste alta, magistrații nu o duc rău, nu stau la rînd la mărfuri ieftine, nu merg cu autobuzul, nu stau în chirie. Sînt, așadar, privilegiați față de alți absolvenți cu studii universitare, care negăsînd loc de muncă în țară și-a luat lumea în cap, bejenindu-se, fiind obligați să presteze munci necalificate mulți ani pînă cînd reușesc să-și facă un rost.
Toate avantajele oferite de societate acestei categorii privilegiate de salariați din banul public ar presupune că atunci cînd intri în sala de judecată intri în templul dreptății și nu în sala pașilor pierduți, a timpului și banilor, iar de multe ori a sănătății.
Constituția României și Legea de organizare judecătorească prevăd că judecătorul se supune numai legii. Prevedere ideală, dar departe de realitatea de zi cu zi. Sondajele de opinie marchează o îngrijorătoare scădere a prestigiului justiției în opinia publică. Deși aceste sondaje au o marjă de eroare, în general, omul de rînd cînd aude de justiție se sperie ca de moarte, chiar dacă este citat doar ca martor.
Și frica lui este întemeiată. Inamovabilitatea este interpretată în mod și folos personal de către o parte a tinerilor judecători, care se consideră deasupra societății și a legii, interpretînd legile cum îi taie capul, bineînțeles în favoarea unei părți, adoptînd soluții vădit nelegale, în disprețul legii. Că nu reușesc să asimileze toată legislația, care este foarte stufoasă în cauzele civile, treacă-meargă, dar să nu respecte prevederile codului de procedură civilă pe care le aplică zilnic și putînd ca părțile să le cunoască, nu mai constituie scuză, ci încălcarea jurămîntului depus. Dacă militarul încalcă jurămîntul este judecat, rămîne fără uniformă și este pasibil de închisoare. Cînd medicul nu respectă jurămîntul lui Hipocrat i se ia dreptul de a profesa. Nu același lucru se întîmplă cu judecătorii, care dau soluții în disprețul prevederilor legale pe care le cunosc, care le sînt încederate de apărători în concluziile de fond, sînt apelate / recurate, hotărîrile sînt casate, iar ei, bine mersi, din greșeală în greșeală, la victoria finală… a neadevărului asupra adevărului.
Și pentru a concretiza: sală de ședințe, obiectul cauzei-contestație la Legea nr.10/2001, apărătorul pune în discuție președintelui de ședință că nu este emisă o dispoziție a primarului pentru imobilele solicitate prin Notificare, deci nu există un obiect al cauzei, aceasta trebuind respinsă ca inadmisibilă. Judecătorul se înroșește, partea adversă sare cu motive care stîrnesc ilaritatea printre avocați, judecătorul schimbă obiectul cauzei în obligația de a face, apărătorul arată că potrivit principiului disponibilității judecătorul nu poate proceda în acest fel. Partea adversă solicită expertiză, apărătorul ripostează că neexistînd un obiect al cauzei expertiza nu are rost, judecătorul trece la numirea expertului, avocații rîd în sală. Apărătorul atrage atenția asupra căderii în penibil, judecătorul răspunde că pot să rîdă. Apărătorul propune, la rîndul său, expertiza contabilă și în construcții montaj, instanța respinge. Se încheie ședința, dar nu se dă termen în cunoștință părților. Apărătorul face observație asupra acestui aspect procedural, judecătorul îl amenință cu amenda. Se strigă alt dosar la rînd.
Întrebarea îi – pînă cînd? (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns