Politica externă dîmbovițeană a fost agreată în timpul Ceaușescului. Dar în intenția lui sănătoasă, de țăran școlit la umbra celor două blocuri militare, a înțeles perfect cît de departe ține șiretenia locală în fața intereselor satrapilor lumii. Beneficiind de rivalitățile punctelor de febră politică precum Kremlin, Washington, Pekin și Orientul Apropiat, Cîrmaciul de atunci a încercat o solie de pace după regula „persoana soliei este inviolabilă”.
A navigat prudent în apele tulburi ale politicii internaționale și a reușit să se mențină la putere, bucurîndu-se de simpatie printre satrapi, simpatie ce se răsfrîngea și asupra țării. Ieșirea din cadență în 1968 și pașii următori de rupere față de finanțatorii externi i-au adus în cele din urmă sfîrșitul. Tribunalul de la Tîrgoviște a fost doar o mascaradă de ochii prostimii. Cărțile s-au făcut, însă, în altă parte și n-au nici o legătură cu actorii politico-telegenici din decembrie 1989.
Ne străduim de 14 ani să găsim un drum propriu în politica internă și unul asigurator de securitate militară și economică în cea externă, dar nu reușim pentru că nu avem politicieni de clasă nici în politica internă și nici în cea externă, dar mai ales pentru că sîntem tributari moștenirii trecutului, de a depinde de alții.
Fiind o țară de mărime medie în Europa, dar cu o economie la pămînt invadată de caracatița mafiotă, nu putem emite pretenții în cancelariile occidentale care ne dictează regulile. Jocul politic între state este foarte dur și regulile trebuie respectate de toți și mai ales de către cei mici.
Deoarece în perioada ante-decembristă nu am avut o școală autentică de diplomație, ambasadorii fiind politruci la cheremul Ceaușescului, care aveau mai mult sarcini de protocol pentru pregătirea vizitelor prezidențiale, nici după 1990 nu excelăm în diplomație, miniștrilor de externe impunîndu-li-se mai mult probleme privind eventuale relații economice și comerciale.
Politica dîmbovițeană nu are nici puterea și nici mijloacele folosite de strategii diplomați de pe Potomac, Tamisa, Sena, etc.
În loc să ne folosim inteligența pentru problemele fine de diplomație modernă, noi folosim șmecheria, șiretenia politică și asta fără mare abilitate. Pe individ îl poți minți-înșela o dată, de două ori, și doar dacă este tîmpit o poți face și a treia oară. A încerca același tertip în relațiile internaționale înseamnă că ori ești afon, ori vrei să te sinucizi.
Ca și comisarii sovietici, reprezentanții U.E. forfotesc în țară, ne monitorizează, ne impun condiții ce trebuie respectate în vederea acceptării la sistemul lor de valori. Guvernanții noștri nu au cum să nu știe că țara este înțesată de spioni economici și militari, fără să pună la socoteală datele pe care le furnizăm cu nonșalanță pe Internet, pînă la ultimul amănunt, codul numeric personal și cip-ul la măgar.
A invoca nepriceperea în aranjamentul de integrare atunci cînd vrei să-l prostești pe occidental, înseamnă a da dovadă de o cantitate mare de prostie. Pînă și bulgarii, pe care Eminescu îi numea „bulgăroi cu ceafa groasă”, adică mai înceți în gîndire, au priceput că în relațile cu Occidentul seriozitatea se impune. Semnalul dat de Comisia de politică externă a Parlamentului Europei este mai mult decît un avertisment de lucru al acestui organism. Șeful guvernului tratează cu nonșalanță incidentul în cauză, ba, mai mult, vinovații ar fi occidentalii loviți de „nervozitate”. În loc să se gîndească serios la măsurile urgente de îndreptare, premierul se miră că ar fi un „paradox”, un fapt „neuzual” în practica numitei comisii, ascunzînd că și politica de aderare proprie este un paradox cînd încerci, vorba lui Caragiale, să te îmbeți cu apă chioară.
Adrian Năstase trebuia să se alerteze și în cazul cînd ambasadorul american și-a depășit prerogativele diplomatice criticînd malformația de esență mafiotă la nivel înalt. Dacă avea sînge de cocoș, cum se dă în fața vulgului, trebuia să întreprindă cele necesare pentru declararea de „persona non grata” a ambasadorului, iar acesta era obligat să părăsească postul. Nu a făcut-o pentru că cel care a apelat la o măsură tot „neuzuală” avea dreptate.
Într-o emisiune la televiziune eminența cenușie a P.S.D. – dl. Hrebenciuc, în disputa cu dl.Boc – președinte executiv al P.D., a tratat în zeflemea incidentul de la sediul U.E., răspunzînd chiar flegmatic adversarului politic, ca și cînd în discuție s-ar fi referit la expirarea termenului de valabilitate a cîtorva sute de borcane de bulion.
Premierul încearcă să se disculpe afirmînd că României una i se spunea la Bruxelles și alta în parlamentele naționale sau diferite cancelarii, dar uită că și domnia sa are două discursuri: unul pentru intern și altul pentru extern.
Să fi uitat domnul doctor în drept internațional că nu U.E. cere să adere la România și că partea în proces nu poate să-l judece pe judecător? Poate doar să îl înjure, după ce a trecut dealul Tărtășeștiului.
Concluzia este de o simplitate firească: „la așa politică, rezultate pe măsură”. (Hary CERNEȚ)
Lasă un răspuns