Sport vs. cultură

Există anumite procedee de testare psihologică a pacienților sau a candidaților, prin care li se cere acestora să numească rapid contrariul sau antonimul unei noțiuni: rece – cald, mare – mic, vechi – nou, industrie – agricultură, comerț – producție etc. Dacă eu aș auzi, de pildă, „sală de sport”, aș răspunde imediat: „sală de cultură”.
în timpul campaniilor electorale românești s-a făcut mare caz privind construirea de noi săli de sport, de reparare și modernizare a celor existente. Țin minte: cu ani în urmă unul dintre securiști, foarte dojenitor, mă apostrofa, sau mai degrabă îmi apostrofa destinul: „de ce ți s-a canalizat ție talentul spre cultură și nu ți s-a canalizat spre sport?!; n-ai mai fi avut astăzi necazurile pe care le ai, iar eu nu mi-aș fi bătut atîta capul cu tine!”.
în antichitatea greacă, de unde ne vin aproape toate probele sportive exista, firesc, ca în orice mare civilizație, acea privire superioară a intelectualului și a spiritului asupra trupului, asupra slăbiciunilor și limitelor acestuia. Putem afirma că olimpiadele și sportul – în general -, provin din spiritul antic grec, și nu din vreun cult al mușchilor. Sportul și Cultura sînt numai în aparență contradictorii – dar pentru o minte superioară ele sînt, de fapt, complementare. De ce autoritățile române stimulează sportul, dar nu stimulează cultura? Răspuns: din cauză că se orientează încă după aceeași „rațiune” pe care o avea în vedere acel securist. Adică, „sportul” nu este „periculos”, pe cînd „cultura”, da! Această mentalitate retrogradă, înapoiată, va fi depășită abia atunci cînd societatea românească va deveni conștientă nu de „periculozitatea culturii”, ci de aportul ei esențial la progresul oricărui domeniu.
Am cunoscut puțini oameni de cultură care să nu fie interesați de sport, dar nu am auzit pe niciunul dintre aceștia să blameze, să disprețuiască sportul. în schimb, am cunoscut sportivi, dar în special amatori de sport, „microbiști”, care nu aveau un dispreț mai mare decît pentru literatură, pentru arte în general – și pentru artiști, scriitori, în special. într-una din zilele campaniei electorale trecînd, întîmpător, prin fața unei școli, i-am întrebat pe cîțiva elevi care tocmai ieșeau pe poartă: „aveți sală de sport în cadrul școlii?”. Mi-au răspuns, doi sau trei, într-un glas: „avem!”. Dar o sală pentru activități culurale? – i-am chestionat, în continuare; „ce este aia?”, au bîiguit ei…
Cred că sala de cultură a fiecărei școli ar putea și ar trebui să fie o sală de lectură, de cenaclu, de conferințe, de teatru, de proiecții cinematografice, de ținut și urmărit discursuri, prelegeri și altele de felul acesta. Sala pentru activități culturale nu trebuie confundată cu biblioteca, aceasta fiind doar o anexă – este adevărat, esențială -, a sălii pentru cultură.
Din păcate pentru întreaga societate românească, mentalitatea antipatriotică a securistului s-a împlinit chiar și în vremurile noastre de astăzi. Cine crede că este amator de sport, dar în același timp disprețuiește cultura, se înșeală în propria-i credință: nu este nici amator de sport, nici „microbist”, ci se folosește de sport ca de un drog. Un drog care să-i mai alunge plictiseala, stresul și care să-l pună la adăpost de pericolele pe care și le imaginează. Acest drog merită să poarte un nume: drogul de turmă. Cu alte cuvinte: nu știu ce este fotbalul, dar dacă toată lumea merge la stadion, atunci merg și eu. Lăsînd gluma laoparte, putem afirma: numai într-o sală de cultură se poate înțelege cu adevărat sportul. (Gheorghe Chițimuș)n același timp disprețuiește cultura, se înșeală în propria-i credință: nu este nici amator de sport, nici „mic

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!