ȘTEFANIADA

Ascensiunea unui nou și strălucitor astru

Ștefan – ultimul din seria marilor bărbați de stat români ai veacului al XV-lea – a fost fiul lui Bogdan al II-lea și nepot al lui Alexandru cel Bun. Născut pe la 1435, la Borzești, a avut parte de o copilărie zbuciumată și de o tinerețe grea, ca pribeag, așa cum trăiau în vremea aceea mulți descendenți de «os domnesc», împrăștiați prin țările vecine în așteptarea împrejurărilor prielnice care le-ar fi permis să ocupe tronul Moldovei.

După uciderea tatălui său de către Petru Aron, la Reuseni, lîngă Suceava, în octombrie 1451, Ștefan se refugiază în Transilvania, la curtea lui Iancu de Hunedoara, iar de acolo trece în «cealaltă țară românească» – Muntenia, unde era domn Vlad Țepeș. A cunoscut, astfel, prin contact direct, realitățile social-politice și militare din Transilvania și Țara Românească, în efortul gigantic întreprins de ambele părți ale Carpaților pentru salvarea independenței principatelor române.

În primăvara anului 1457, cu un detașament nu prea numeros, format în parte din munteni, Ștefan a trecut pe pămîntul Moldovei și a început înaintarea spre Suceava pentru a răzbuna moartea tatălui său și a ocupa tronul Moldovei. I s-au alăturat imediat locuitorii din Țara de Jos – semn nu numai că domnia lui Petru Aron era cu totul nedorită, dar și că tînărul Ștefan avusese între timp intense legături cu țara și pornise acțiunea într-un moment deosebit de favorabil. La Orbic – Neamț, azi județul Bacău, dar și la Doljești, unde Petru Aron a încercat să-i oprească înaintarea, mica oștire comandată de Ștefan a repurtat o biruință decisivă; calea spre Cetatea de Scaun era deschisă.

Cucerită cu armele, noua domnie și-a găsit consacrarea prin voința mulțimii entuziaste venite din toate colțurile țării pe cîmpul numit Direptate și prin tradiționala ungere cu mir: «De aceia Ștefan Vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce se chiamă Direptate și i-au întrebatu pre toți: iaste-le cu voie tuturor să le fie domnu? Ei cu toții au strigat într-un glas: «În mulți ani de la Dumnezeu să domnești». Și deci cu toții l-au ridicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan Vodă steagul țării Moldovei și să duse la scaunul Sucevii». (Grigore Ureche, „Letopisețul Țării Moldovei” – 1955, p.83)

Pe firmamentul luptelor pentru dezvoltarea demnă și liberă a poporului noastru își începea, odată cu aceasta, ascensiunea un nou și strălucitor astru.

Lupta pentru refacerea unității de acțiune a țărilor române în scopul înlăturării suveranității Porții și apărării integrității teritoriale va cunoaște o nouă perioadă de strălucire în timpul glorioasei domnii a lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504). Contextul extern și intern în care Ștefan urcă în scaunul Moldovei era deosebit de grav. Spațiul românesc era amenințat de trei mari puteri ale lumii medievale aflate în plină expansiune: Polonia la nord, dispunînd și de potențialul militar al Lituaniei, Ungaria la vest și Imperiul Otoman care, asigurîndu-și sprijinul armat și apoi supunerea (1475) hanatului Crimeii, amenința frontiera sudică și estică.

Consolidarea internă și încheierea unui sistem de alianțe pe plan extern au fost primele probleme cărora Ștefan le-a acordat atenție sporită în prima parte a domniei; în același timp, s-a preocupat de întărirea oștii, refacerea sistemului de fortificații, stabilirea locurilor de bătălii în eventualele confruntări militare cu armatele străine cotropitoare. Așa se face că încă din primii ani de domnie, prin măsurile luate a reușit să-și afirme dreptul legitim de conducător și strateg militar, opunînd amenințării externe o viguroasă rezistență care a neutralizat orice tendință de cucerire… (Col. (r) Corneliu CHIRIEȘ, col. (r) Paul-Valerian TIMOFTE)