Tactica pasagerului clandestin

Un american get-beget, în persoana universitarului și lingvistului Noam Chomsky (născut în Philadelphia) își impune cu un succes realmente notoriu cartea sa – care face înconjurul lumii și al cărei titlu spune totul: „Hegemonie sau supraviețuire. America în căutarea dominației globale”. Antiamerican mai mult sau mai puțin, aș spune mai degrabă un tip realist bazat pe un studiu amplu, profund și bine documentat, autorul denunță prin lucrarea sa principala caracteristică a politicii promovate de America: unilateralismul, despre care, cu o oarecare reținere, am punctat și eu, cîndva, cîteva idei pornite din mai multe semne de întrebare. Revenind, însă, la tema care dă și titlul cărții, ne situăm realmente, în momentul de față, la granița dintre hegemonia mult prea discutată sau supraviețuirea unei mari puteri – mai bine zis – a celei mai mari puteri, care este America. Totul pornește de la cîteva repere legate de politica internațională a măreței Americi, concretizate în aplicarea cîtorva planuri bine conturate de istorie: e vorba de Planul Marshall, de NATO și, bineînțeles, de ONU. Să nu fim reticenți față de primul, care a venit în ajutor nu numai țărilor europene care fuseseră aliatele SUA, ci și celor care le fuseseră dușmani ( am numi aici Germania și Japonia). Cît despre apariția NATO, aceasta a creat condiții de securitate pentru Europa substituindu-se unei apărări europene ce ar fi inclus Germania, de care o țară ca Franța nici n-ar fi vrut să audă. Astfel, pînă la sfîrșitul războiului rece Statele Unite au simbolizat puterea ocrotitoare a Europei față de fosta URSS. într-un important discurs ținut de președintele Kennedy în iulie 1962, care chema la edificarea unei uniuni europene, acesta a atras atenția că doar uniți și constituindu-se ca parteneri privilegiați ai Statelor Unite europenii ar avea totul de cîștigat; dar și că americanii și europenii ar fi capabili să ocupe o poziție dominantă în mai multe domenii; în domeniul economic – schimbul Europa – Statele Unite, în special -, ca și în domeniul militar, unde ar fi putut preveni împreună un potențial război în oricare parte a lumii ar fi amenințat acesta. Cert este că totul se învîrte în jurul unui subiect deosebit de important al acestei teme: ONU, care nu este considerată nici pe departe atît de democratică, pe cît a încercat să arate. Astfel, în 1945, cinci națiuni se bucură de dreptul de veto, dintre care trei au încălcat deja Carta Națiunilor Unite: Statele Unite în Panama, Uniunea Sovietică în Afganistan și China în Tibet. Deoarece era vorba de trei țări dispunînd de dreptul de veto, ONU nu a reacționat în vreun fel anume, iar cînd războiul rece a luat sfîrșit cele două tabere, menținîndu-și securitatea printr-un sistem de echilibru de putere bipolar, au comis și ele greșeli, nedîndu-și seama de faptul că de atitudinea lor putea depinde fragilizarea sau întărirea planetei. în acel moment cîțiva dintre conducătorii europeni au exclamat, la unison: „Nu avem sub nici o formă nevoie de americani pentru că oricum nu mai avem dușmani!”. Iar poporul american s-a întrebat, puțin blocat: „Din ce motiv ar trebui oare să ne mai preocupe europenii dacă pe nici un front nu mai apar dușmani?”. Și iată că una dintre consecințele acestei atitudini a fost, fără doar și poate, grava eroare comisă de europeni atunci cînd au acordat Croației și Sloveniei o independență prematură, cînd, în mod normal, experții preconizaseră într-o primă etapă să se stabilească relații diplomatice cu aceste două țări, deoarece în caz contrar, imediat după dobîndirea independenței, ar izbucni războiul, ceea ce s-a și întîmplat; și care explică de ce n-au participat americanii în trupele Națiunilor Unite din Bosnia, ca și neînțelegerea – atît din partea Statelor Unite, cît și a Europei – că după moartea mareșalului Tito Iugoslavia se va cufunda în fenomenologia violenței. Normal ar fi fost ca la sfîrșitul anilor ’80 ei să intervină pe teren diplomatic, astfel încît să împiedice războiul.
Sigur că de cîțiva ani încoace Statele Unite au comis greșeli semnificative, ca cele privind embargoul contra Cubei; legea care sancționa Iranul și Libia, ca și națiunile care fac comerț cu ele; invadarea americană în Panama din 1989, desfășurată în deplină ilegalitate și care a însemnat, de fapt, urmărirea de către administrația lui Bush senior a lui Noriega, acuzat de a fi implicat în traficul de droguri, afacerea terminîndu-se cu moartea a 3.000 de panamezi; războaiele din Golf… Autorul nu instigă la antiamericanism, lăsînd publicului larg suficient spațiu destinat interpretării faptelor pe care acesta le acceptase ceva mai demult și care se întreabă ce se așteaptă, de fapt, de la America: să acționeze, în principiu, singură pentru a menține mult-rîvnita ordine internațională în ciuda veto-ului Rusiei și (sau) Chinei și pentru că, în esență, americanii compun singurul stat capabil să finanțeze un război la mare distanță de frontierele sale și se pot angaja în imense cheltuieli militare, ca și în diverse operațiuni care atrag costuri multiple. în aceste condiții, rezistența politică la unilateralismul american a celorlalte mari puteri aflate în competiție directă va fi doar de fațadă, tactica aplicată de aceasta – după cum prezintă un critic al operei sale – fiind cunoscută sub numele de „tactica pasagerului clandestin: să profiți de stabilitate și de creșterea economică generală fără să plătești nici un preț și, dacă se poate, să administrezi transportatorului costuri morale cu ajutorul opiniei publice. Și care să nu-și imagineze că se poate trage un profit disproporțional din faptul că America nu poate reuși să rezolve singură, cu adevărat, nici o criză. America nu le-a cerut niciodată europenilor să fie în linia întîi și nici nu-i poate invita la deliberări în tranșee. America are nevoie, în primul rînd, de încredere, de solidaritate și de ajutor în reconstrucția democratică a zonelor eliberate de regimurile teroriste. Dacă rămîn reticenți, europenii vor contribui la erodarea capacității americane de acțiune și asta, pe termen lung, se va întoarce împotriva lor”. (Romulus Dan BUSNEA)i pe departe atît de democratică, pe cît a încercat să arate. Astfel, în 1945, cinci națiuni se bucură de dr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!