Talentul și faima nu vin niciodată împreună

Dumnezeu iubește talentul și-l dăruiește .Unor mari muzicieni le-a dăruit două, trei și chiar patru haruri, ca în cazul lui George Enescu; pianist, violonist, dirijor și compozitor de geniu. Faima o lasă mai întâi pentru unul din ele și mult mai târziu și pentru celelalte. Extravaganțele lui Paganini i-au creat o uriașă legendă de violonist virtuoz, spunându-i-se „Il diabllo”, dar faima de mare compozitor l-a urmat după moartea sa. Așișderea și pe Franz Liszt, căruia faima de geniu al pianului i-a umbrit-o toată viața pe cea de compozitor romantic, a cărui întinsă operă rămâne și astăzi, în bună măsură, în anonimat. Se mai cântă „Rapsodiile ungare” cu diabolicele lor octave, „Preludiile”, „Concertele 1 și 2”, dar „Concerto patetique” doar odată la 20-30 de ani. Pe nedrept! Este unul dintre cele mai extraordinare, grație sintezei sonore a unei vieți rezumate în doar 35 de minute. Dirijorul Valentin Doni și-a asumat acest concert la Filarmonica „Mihail Jora”, având ca solist pe Ioana Maria Lupașcu. Împreună au restituit o muzică de o puritate solară în ideile ei, parcurgând un traseu pornit de la forța tinereții, apoi trecând grațios spre liric, spre nostalgic, până la resemnările suferinței care traversează cu tristețe o viată de om. Cascadele de octave din cuprinsul concertului au prefigurat un final plin de umbre, dar și de speranțe. Pătrunsă de o rară fervoare, pianista a revărsat torente sonore în octave vertiginos dezlănțuite, a prăvălit blocurile masive ale acordurilor sau a mângâiat delicat claviatura, desenând aeriene și fugitive serpentine.Viața intensă pe care știe a o reda este secretul artei superior construite a pianistei.
Un destin asemănător a avut și lucrarea simfonică orchestrată de Arnold Schonberg după un „Cvartet cu pian” de J.Brahms, pusă admirabil în pagină de dl. Doni și simfonicul bacăuan. Se știe că după stingerea acordurilor „Odei bucuriei”a lui Schiller, cântate de corurile din „Simfonia a IX-a” de Beethoven, în lumea muzicală s-a așternut un fel de tăcere uimită. O simfonie se situase mai presus de orice lucrare de acest gen. De abia Brahms va redeschide un nou câmp compozițional pentru simfonie, reînodându-i istoria cu un formidabil potențial de inovații. Lucrarea orchestrată după „Cvartetul op.25” a rămas brahmsiană în toată desfășurarea ei, insă cu alte valori de ritm, dinamică și sensibilitate, pe care dirijorul le-a potențat cu măiestrie și mare capacitate de pătrundere. Există în arta dirijorală a dlui Doni o putere misterioasă de a conferi lucrărilor asumate o unitate superior gândită a părților lor organice, făcând ca timpii să se complimenteze unii pe alții, în virtutea unei forțe mereu active. Și astfel se poate încheia lumionos un concert, oricare ar fi el.