Timpul care nu iartă!…

Nu aveți de unde ști cine a fost Mițu. Joia trecută, la Piatra Neamț – orașul în care m-am născut, la Casa Memorială ce poartă numele fostului ei proprietar – scriitorul Calistrat Hogaș, a fost lansată cartea mea CULAI. Mă grăbesc să amintesc, dintr-un sentiment pe care, sînt sigur, îl înțelegeți, că m-au însoțit de aici, din Bacău, mentorul meu, criticul, istoricul literar și publicistul Constantin Călin, apoi fostul meu coleg de clasă de liceu, omul acesta de mare sensibilitate sufletească, inginerul Gheorghe Gînsac, precum și un alt îndrăgostit de lectură, care este inginerul constructor de hidrocentrale Vasile Nițescu, născut în urbea mea natală dar locuitor, de mulți ani, al Bacăului, care conviețuiește cu o mare doamnă – farmacista Elenora Nițescu. Grație poetului și publicistului nemțean Emil Nicolae, custodele Casei amintite, mulți prieteni au aflat despre acest – să-i spun – eveniment și au ținut să mă onoreze cu prezența lor.
Mă întorc în timp și vreau să vă spun că pe la mijlocul lunii iunie a acestui an, venind la Piatra am trecut și pe la Jenița, fostă Manolică, unde l-am plîns pe Duțu, fratele ei, băiatul acela atît de frumos plecat în eternitate anul trecut și am rugat-o pe Jana ca măcar Mițu să vină, că și despre el e vorba în cartea mea. Mițu era singurul băiat al cizmarului din colțul străzii, el avea o minge, dar ce minge! Doamne, acum – cînd îmi amintesc, mai că mă podidesc lacrimile! Mingea era confecționată dintr-un material numit crep, cît capul unui copil, grea de vreo două – trei kile, cînd dădeam cu piciorul în ea era de parcă am fi dat într-un pietroi, dar ne obișnuisem cu această ghiulea neagră, laba piciorului parcă era crupa calului domnului Roșu, vecinul nostru din deal care avea trăsură de oraș. Mițu nu juca fotbal, el ne dădea mingea și ne privea și era, parcă, mai fericit ca noi. Era înalt și solid și cam greoi, cred că ar fi devenit un foarte bun luptător sportiv dacă ar fi trăit copilăria în anii aceștia. Jenița mi-a promis, solemn, că-l va anunța și că Mițu Mărgărit va veni la lansarea cărții mele. în ce mă privește, mă gîndeam cum o să mă comport față de el, doar nu ne mai văzusem de cînd eram copii. Și a venit și ziua de joi, 7 iulie 2005, iar Jana mi-a spus, simplu, că Mițu a murit. A murit în februarie, a aflat asta cînd a sunat la el acasă să-i spună că Eugen Verman, prietenul lui din copilărie, îl invită la lansarea unei cărți în care se va regăsi și el. N-am spus decît atît: Și Mițu? Da, și Mițu… El se adaugă șirului dureros de lung al foștilor copii de altădată care s-au sfîrșit la acea vîrstă cînd, de fapt, alții își fac planuri pentru mult mai tîrziu. Ei au fost copiii aceia care imediat după Război și-au dezmierdat anii copilăriei jucîndu-se cu puștile și mitralierele și încărcătoarele doldora de cartușe găsite în tranșeul din ograda aceea mare pe unde trecuseră soldații nemți și, mai apoi, ruși, dar care au scăpat, atunci, cu viață; ei au fost aceia care au construit, mai apoi, hidrocentrala de la Bicaz și uzinele de la Săvinești; ei au fost aceia care, odată cu trecerea anilor, s-au bucurat ori s-au întristat în fața bucuriilor și tristeților vieții; ei au fost și au rămas dragile mele amintiri de demult. N-am spus nimic cînd Jenița mi-a transmis această veste. A murit Mițu. Un băiat înalt, cam greoi și cam tăcut, cu un zîmbet larg pe față, fericit pentru că putea să-i facă pe alții fericiți. (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!