TIMPUL LIBER

De dimineață, lîngă lac…

Eugen VERMAN

Domnul Puiu Mercur, fost maistru principal la Romtelecom, amicul meu de o viață, e un înfocat pescar amator. Nu-i zi, dincolo de perioada prohibiției, în care prezența sa pe lac să nu fie o certitudine. âi place natura, dar îi place și să prindă pește. Ce e cert la el, e dragostea pentru natură. Ce e incert, e prinsul peștelui. Nu zic, are și noroc. Căci, toată lumea – de la mic la mare – știe că în materie de pescuit norocul e cel care tronează, de undeva, de nicăieri și de peste tot, asupra speranțelor pescarului amator. Prin lacurile noastre, unii spun că e pește cu nemiluita, iar alții zic invers. Realitatea, însă, e tot mai crudă, dînd dreptate celor negativiști. Și, cu toate acestea, zilele trecute, domnul Puiu Mercur, amicul meu, cum ziceam, a scos din lacul de la Itești un „cărășoi” de vreo opt sute de grame! Las la o parte valoarea economică a acestui pește, numit „Caras”, valoare ce e aproape de zero, și-l admir pe acest neobosit optimist al bălților din județ și nu numai, care pur și simplu s-a transformat, zilele trecute, într-un fel de simbol suprem a ceea ce se poate numi pescar. Căci o mulțime de confrați aflați pe malul bălții, la auzul știrii i-au trecut prin dreptul prăzii pentru a admira și comenta evenimentul. Da, a fost, se pare, un eveniment. Căci pescarii noștri amatori, cotizanți fideli cu sume destul de importante la asociația pescarilor – majoritatea pensionari, dar avizi de natură și de bucuria sunetului de clopoțel al lansetei – își văd, astfel, destul de rar împlinite timidele lor speranțe, cu care se prezintă diminețile, cu ochii încă lipiți de somn, pe malul lacului. Da, speranțele pescarului amator sînt, continuu, vii ca însuși freamătul tăcut și promițător al apei, chiar și atunci cînd după ceasuri bune de așteptat se întorc acasă cu traista goală… Plăcerea e plăcere, speranța e sperață… în ce mă privește, anul acesta n-am mai fost pe baltă. în vara trecută, în Canada fiind, m-am convins că acolo pescarul amator se poate bucura, de cîte ori merge pe lac, de trofee adevărate. într-o singură zi – da’ ce spun eu „zi”, că n-au fost mai mult de trei ceasuri, restul petrecîndu-l la o bere și o friptură în jurul grătarului! – am prins vreo șapte crapi de peste două chile fiecare. Acolo fauna piscicollă, natura, în ansamblul ei, sînt respectate. Pescarul nu are voie decît cu o singură undiță și un singur cîrlig. La crap poate prinde cît vrea, căci peștele ăsta e declarat un fel de „persona non grata”. Somon, însă, nu are voie să ducă acasă mai mult de unul… Nu mai spun că cei de vîrsta mea, adică după 65 de ani, nici nu au nevoie de permis! Iar legea se respectă. Să te ferească Dumnezeu s-o încalci! La noi, braconierii fac legea. Am citit, zilele trecute, în „Ziarul de Bacău”, că niște braconieri i-au luat, chiar, la fugă pe reprezentanții legii…! Tot acum o să amintesc și un alt fapt, cu totul și cu totul reprobabil: pe malurile lacurilor noastre vezi pescari și cu zece lansete aruncate în apă! înmulțiți cu trei cîrlige de fiecare… E o priveliște care nu anunță nimic bun în ce privește ocrotirea acestei bogății naturale, care e peștele. Dacă mai poate fi vorba de bogăție… Braconierii și chiar pescarii care vînează peștele cu zeci de undițe, care de care mai performante, au adus lacurile noastre – cele publice, ca să zic așa – în starea în care capturarea unui caras de opt sute de grame să fie o autentică sărbătoare pentru cei de pe malul bălții, sărbătoare în care invidia se topește într-o admirație sinceră și exuberantă. Așa că îl admir și eu pe amicul Puiu Mercur, deși nu am văzut peștele pe care l-a capturat, dar în care am o încredere nestrămutată, căci, cum spuneam mai sus, a fost și a rămas un pescar adevărat…poate fi vorba de bogăție… Braconierii și chiar pescarii care vînează

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!