• ventuzele, unul dintre cele mai vechi obiceiuri românești de tratare a răcelilor, a fost aproape uitat • ici, colo, doar cîțiva bătrîni de prin sate mai apelează la acest mod vindecător miraculos
Am găsit-o cu destulă greutate pe una dintre cele care mai stăpînește arta „punerii ventuzelor”. Maria Răchită are 70 de ani și locuiește în Tamași. Își amintește că aplicarea ventuzelor era unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri de vindecare a răcelilor printre săteni. Cei plecați de la țară la oraș poate că au mai auzit, fie și sporadic, de ventuze, însă tinerii de azi cu siguranță nu știu despre ce-i vorba. Ventuzele sînt niște borcănașe mici, cam de forma și mărimea borcanelor de iaurt de pe vremea lui Ceaușescu, confecționate dintr-o sticlă specială, mai groasă, și care arată cam ca un butoiaș de jucărie. Ele se puteau achiziționa înainte de la dughenele care comercializau sticlărie, alături de lămpile cu gaz. Acum nu se mai găsesc astfel de ustensile în niciunul dintre magazinele moderne. „Eu am o duzină de ventuze, care se pun numai pe spate. Cînd ești răcit și nu-ți trece cu una, cu două, chiar dacă ai luat medicamente, îți pui ventuze. Răceala dispare cam în două zile”, ne asigură femeia subțirică și ageră. Pe un băț luat probabil din vreun copac din curte și curățat apoi cu un cuțit, femeia învîrte îndemînatecă un boț de vată. Nu prea înțelegeam la ce-i trebuie „feleștocul”, așa cum i-a spus ea. Aștept în tăcere și urmăresc fascinată mișcările line și sigure ale femeii. Apoi a băgat vîrful pe care înfășurase vata într-un borcan cu un lichid ce părea apă. „Nu-i apă. Este gaz. După asta îi dau foc și se face un fel de făclie. Dar nu-i așa mare ca făclia și scoate destul fum. De aceea i se spune feleștoc. Cu el încălzesc ventuza înainte de a o pune pe spate”, îmi explică femeia în timp ce a luat o ventuză și a învîrtit repejor bățul cu vata aprinsă în interor. Apoi, la fel de repede, o pune pe spinarea bărbatului întins pe spate. Pacientul nu schițează nici cel mai mic gest de respingere sau care ar fi putut trăda vreo durere. „Trebuie să știi cît și cum să o încălzești. Suficient ca să prindă și nu prea mult ca să ardă bolnavul”, spune bătrîna. În scurt timp, una după alta, ventuzele au fost puse pe spinarea omului. Sub primul borcănel pus pe spatele bărbatului, carnea începe să se umfle înfiorător. „Nu mă doare, nu vă mai uitați așa cu milă. Acum ea trage răceala, iar carnea crește în ventuză. Trebuie să stau așa cu ele cam vreo trei sferturi de oră. Cu cît este răceala mai mare, cu atîta crește carnea în ventuze mai mult. Cam pe aproape de sfîrșit, începe să mă strîngă pielea, pentru că ventuza are tendința să tragă cît mai multă carne înăuntru”, spune bărbatul, care, se vede, este obișnuit cu tratamentul.
„Ventuzele Mariei, mai bune decît chimicalele de la Bacău”
După ce-a terminat de pus toate ventuzele, tanti Maria, așa cum i se spune, a luat o pătură moale și i-a aruncat-o peste spinarea cu aspect înfricoșător a omului. Părea că în cîteva minute îi crescuseră pe spate niște tentacule. În timp ce bărbatul moțăia, tanti Maria povestește cum se pregătește „pacientul” pentru aplicarea ventuzelor. „Trebuie să-i faci o frecție zdravănă cu gaz înainte de asta. Ei, știu că miroase urît, dar dacă vrei să scapi repede de răceală, suporți și asta. Și suporți așa mirosul încă vreo două zile, pentru că nu ai voie să faci baie. Altfel, răcești ventuzele și ferească Dumnezeu de așa ceva! Răceala revine mai puternică și mai rău ca înainte. Trebuie să păzești în astea două zile ventuzele, să umbli îmbrăcat mai gros, ca să nu răcești din nou. Apoi, faci o baie bună și gata răceala”, spune femeia.
Între timp, bărbatul aproape că a adormit copleșit de căldură. Bătrîna se apropie de el, îi scoate ușurel pătura și se apucă să-i scoată ventuzele, care, între timp, se umpluseră care pe trei sferturi, care pe jumătate, de carne. Privesc cu uimire cum iese guguloiul de carne umflată din ventuze și cum se înroșește sau chiar se înegrește pielea pe locul unde fuseseră puse ventuzele. „Da’, ai fost ceva răcit, că, uite ce au crescut, nu fie de deochi!”, scuipă într-o parte femeia. „Ai grijă zilele astea, să nu răcești și, pînă ți se adună acasă toată familia, ai scăpat de boală”, îl asigură tanti Maria pe bolnav în timp ce-i șterge cu grijă spinarea pictată ciudat de urmele ventuzelor. Bărbatul se ridică apoi, își trage o cămașă groasă de flanel pe el și un plover de lînă. Îi mulțumește Mariei și o ajută să strîngă ventuzele în cutie, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Încă nu sînt convinsă că procedeul nu este dureros, iar femeia mă îmbie să încerc și eu ventuzele, preventiv. Refuz aproape instantaneu, iar cei doi rîd cu gura pînă la urechi. „Ehe, credeți că dacă durea, eu stăteam ca mielul. Și nici medicamente nu-mi place să iau, că mi-au adus copii. Tot mai sănătoase sînt ventuzele Mariei decît chimicalele astea de la Bacău”, spune bărbatul înfofolit bine, în timp ce-și conduce doftoreasa la poartă. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns