Universul de lumină

Chinuit și după moarte…

Vasile PRUTEANU

Se spune că orice om are „un schimb”, că nimeni nu e de neînlocuit. Eu cred că Eminescu nu a lăsat pe nimeni în locul său. Pentru românii de după el Eminescu era o instituție; ba nu, era un minister al culturii, ba chiar mai mult – o construcție care a adunat și pus în mișcare energii nebănuite. Nu s-a tras din „mantaua” vreunui alt poet, după cum nu cred că din „mantaua” lui s-au tras alți poeți care să rămînă. A fost unic, urcînd treaptă cu treaptă spre culmile însorite ale artei și, vai, a coborît treaptă cu treaptă spre întunericul morții, la 15 iunie 1889, atît de tînăr și „neferice”! Mă cutremur în fața acestei nedreptăți: un geniu care și-a pus pecetea pe sufletul românesc a pierit înainte de vreme, ca un fel de pedeapsă pentru răutatea și indiferența contemporanilor săi. Au rămas generații mărșăluind – spre ce? -, doar niște trupuri istovite, aglutinate, informe. S-au ivit alte talente, alte spirite înalte în epocile următoare, dar n-au atins culmile și gloria celui retras parcă din fața unei lumi nevrednice și ipocrite. Mă gîndesc mereu la el ca la un univers de lumină pură și caldă, la marea lui generozitate, care a revărsat asupra lumii o operă cu neputință de ignorat. M-au fericit Eminescu, apoi Marin Sorescu atunci cînd a scris că „toate acestea trebuiau să poarte un nume. Li s-a zis Eminescu”. Olteanul (care ne-a arătat cum a făcut Shakespeare lumea în șase zile, apoi „s-a dus să moară puțin”) a rezumat magistral spiritul nației române, obiectivîndu-l cu numele de Eminescu. M-au nefericit o sumă de poeți și critici care n-au pregetat să scrie că Eminescu este vetust, anacronic, că trebuie depășit ca să putem accede la alte stiluri de poezie, că romantismul său nu mai este nici actual, nici agreat. Cu alte cuvinte – dar prudent – se pretinde că Eminescu ar trebui uitat. De ce? Oare Homer nu mai este un geniu fiindcă stilul său poetic a fost abandonat de peste două mii de ani? Un geniu rămîne geniu indiferent cîte secole sau milenii trec peste el. Noi, românii, n-am avut atît de multe încît să ne permitem a le da uitării, a le ascunde în întuneric.
Eminescu ne-a lăsat, prin opera sa, cîteva răspunsuri la întrebări fundamentale, arătîndu-ne că viețuirea noastră pe pămînt nu-i întîmplătoare și că spiritul nostru nu piere și continuă să bîntuie prin lume cu folos. în numele cui să-l negăm, cînd încă nimeni nu
l-a depășit? Dacă scrisul lui Eminescu n-a putut fi schimbat de presiunea lumilor poetice sau nepoetice, dacă acum, după moarte, primește lovituri puternice din partea neînțelegătoare a contemporanilor noștri, este pentru că aceștia s-au dezbrăcat de propriile lor piei și le-au îmbrăcat pe dos, cu picioarele în sus și cu fundul în față! Uneori îmi vine să cred că unii critici nici nu au citit integral și cu atenție poezia eminesciană. Am întîlnit un asemenea publicist care susținea sus și tare că Eminescu n-a scris niciodată vreun sonet. Ei, taci!, i-am răspuns. Mai caută, poate găsești! Refuzam, astfel, să-i ofer un titlu, dacă tot n-a fost în stare să-l găsească singur. Cum să-l convingi pe un astfel de om despre autenticitatea unei gîndiri și simțiri puse la grele încercări într-o zbuciumată viață de om excepțional și în mijlocul unui veac agitat? Pulsațiile inimii generoase și adînc rănite de strîmbătățile lumii prost orînduite în care Eminescu și-a scris opera le vom regăsi mereu în amplele volute și elegantele cadențe ale unor versuri de o adîncime insondabilă, ale unei limbi nebănuit de frumoase, „mînuită” cu un uriaș talent de acest poet unic în literatura română. în splendida inteligență creatoare a lui Eminescu și în sufletul lui mare și chinuit și după moarte, epoca noastră recunoaște întrebările arzătoare, frămîntările și năzuințele unui popor dornic de a-și căuta și afla rosturile într-o lume imprevizibilă, instabilă și repede aducătoare de nenoroc.espre aute

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!