Urechești, comuna blestemată de urgiile naturii

E duminică după amiază. Soarele arde necruțător chiar și la ora cinci. Cineva mă îndrumă către podul de la Urechești, ca să văd cu ochii mei care a fost dimensiunea terestră a dezastrului. Aproape nu pot cuprinde cu ochii albia pe care și-a croit-o Trotușul. Doi bărbați apreciază că are mai bine de trei kilometri. Le dau lor crezare, nu am încredere în aptitudinile mele de topograf. Aveam să aflu mai tîrziu că de fapt, acolo, în zona podului, Trotușul a avut o lățime de patru kilometri. „Aici, la noi, Trotușul a avut albie
dintr-un deal în alt deal, între cele două curburi ale subcarpaților. Ei bine, această depresiune are lățimea de patru kilometri și la inundații a fost plină cu apă, care în unele locuri a ajuns la trei metri înălțime. Au fost afectate grav două sate, Urechești și Slobozia, unde aproape toate casele trebuie construite din temelii”, a spus primarul Neculai Talabă.
în apropierea podului de la Urechești este suspendată pe niște piloni zdraveni o conductă, probabil de gaz. Furia apelor a fost atît de grozavă, încît a smuls unul în greutate de cîteva zeci de tone și l-a dus de nu s-a mai găsit. A rămas doar urma lui pe conducta care s-a îndoit sub propria greutate.
Mă întorc spre sat și de pe dreapta mă izbește imaginea unei mese, cu fața de masă aproape impecabil uscată de mîl, proptită de ape pe șinele de cale ferată. Mirosul pestilențial de nămol, amestecat cu gunoaie sau cadavre în putrefacție, este aproape insuportabil. „Așa miroase moartea, doamnă”, îmi spune de undeva, de după un gard, un bărbat îngropat în mîl pînă peste genunchi. Scoate pe brațe cîteva zdrențe despre care nu se știe ce-au fost. Sînt pline de mîl și ele și aproape putrede de atîta stat în apă. „Vedeți? Cu atîta apă în jur noi nu avem apă bună de băut și nici măcar de spălat rufele. Mergem în poiană, unde aterizează elicopterul cu ajutoare. Acolo avem un izvor de unde luăm apă și unde ne mai spălăm din bulendrele pe care le-am scos din case”, spune omul, resemnat. Nu se revoltă, nu se caină, vorbește doar ciudat de calm și aproape instantaneu mi se face pielea de găină.

Oamenii dorm pe marginea drumului

La cîteva zeci de metri mă șochează o altă imagine: șifoniere, dulapuri, dormeze, canapele, fotolii, scaune, cuiere, farfurii frumos așezate teanc, probabil luate din vitrină, dar de o singură culoare, aceea a mîlului întărit, toate sînt scoase în strada puțin mai înaltă decît curțile și prin urmare uscată. Acolo și-au pus oamenii la zvîntat acareturile pe care au reușit să le smulgă apelor. Sub un prun ale cărui fructe se învinețiseră a copt, pe o dormeză, o bătrînă privește fără țintă. Se înviorează cînd ne apropiem de ea. O cheamă Maria Tuhan și are 79 de ani. Ne cheamă în ceea ce-a fost cîndva locuința ei. Casa, ca toate cele din sat, arată ciudat: de la înalțimea feresterelor în jos sînt mîncate de apă și se văd șipcile pe care erau cîndva chirpicii. De deasupra ferestrelor și pînă la tavan, pereții sînt văruiți frumos, pe unele locuri se mai văd fotografiile de miri ale proprietarilor sau cîte o icoană cu busuioc. Nici bătrîna nu se tînguie. Povestește doar că ea și moșul ei au fost scoși din podul grajdului de niște tineri din sat. „Eram cu moșul și dormeam. Au venit nepoții, ne-au scos pe fereastră și ne-au urcat în podul grajdului și de acolo au venit niște băietani din sat care știu să înoate și ne-au scos pe umeri pînă la un tractor. Altfel muream”, povestește femeia.

Părinți și doi copii, trei case luate de ape

Familia Boian este una dintre cele mai afectate din zonă. Cei doi feciori, Ion și Genuț, cînd s-au însurat și-au construit casele pe lîngă cea a părinților, Constantin și Veronica. Au fost chiar la confluența dintre două puhoaie care s-au reunit în albia Trotușului. Apele au ras toate cele trei case. Acum stau la birgada silvică din comună. Veronica Boian povestește încă uimită despre reacția calului din curte, singurul cu care au rămas după potop. „Ne anunțaseră că vin apele mari și bărbatul meu pregătea calul să plecăm. Nu ne prea grăbeam, că nu credeam că va fi așa mare apa. Cînd colo, calul a început să fornăie, se ridica în două picioare, tropăia și aproape că l-a tras de haine pe bărbatu-meu să plecăm odată. Animalul a știut mai bine decît noi ce ne așteaptă”, povestește femeia. Chiar în timp ce vorbeam, un bărbat suflecat pînă la genunchi, cu o Dacia Break murdară de mîl pînă peste cupolă, cu părul tuns periuță s-a apropiat firesc de femeie și i-a întins o plasă în care se vedeau cîteva ciosvîrte de carne de porc proaspătă. „Na, tanti Veronică, du-te și fă ce știi cu ea, mai pune la frigider, acum ți-a trimis-o Gelu Albu din Adjud”, spune bărbatul.
Un fulger violent mă îndeamnă să îmi arunc privirea către cer.
La cîțiva metri depărtare cerul se unise cu pămîntul și căpătase o lumină ascuțită și limpede ca un cristal. Ne precipităm către mașină după ce lăsăm cîteva lighene și detergenți pentru sinistrați. N-apucăm să facm zece metri că ploaia izbucnește violent cu picături mari cît jumătate de palmă. Ploaia curge șuvoaie direct din cer. Trecem din nou printre năpăstuiții care își scoseseră lucurile în stradă. Nici măcar nu se mai grăbeau. âși luau tacticos cîte o buleandră de pe gard sau de prin copaci și încercau să-i găsească un loc în casa dărăpănată. Un bătrîn, cu fața imobilă, a deschis ușa unui șifonier și s-a adăpostit de ploaie înăuntru. Era mai bine acolo decît în casa prin care se vedea cerul. Atunci m-am răzvrătit cu toată ființa mea împotriva lui Dumnezeu. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!