Varietăți critice

Poveste de familie

Constantin CĂLIN

Cine l-a înțeles pe Bacovia în propria sa familie?
Tatăl, cert, nu. Lucrul mi-a fost confirmat, în timpul unui amplu interviu, transformat ulterior în „amintiri”, de un nepot al acestuia, avocatul Maximilian Vasiliu. „Buiul (așa îl numeam noi nepoții pe bunicul) îl privea adeseori lung de tot pe Iorgu (apelativul poetului pentru casnicii de la Bacău – n.m.) și rămînea apoi dus pe gînduri. Probabil căutase și dînsul să citească ce scrisese băiatul lui în cartea apărută (<>) și nu prea înțelesese mare lucru. Odată a întrebat-o pe verișoara mea Liliana (fiica mai mare a Mariei) dacă ea pricepe ceva din poeziile lui Iorgu. La răspunsul ei negativ (avea vreo treisprezece ani atunci), Buiul ar fi zis: «Gîndul mîței!» Bunicul meu era un om simplu, care nu se ocupase toată viața lui decît de comerț. El nu citea decît ziarele, nu l-am văzut niciodată cu o carte în mînă. Cînd și cînd, într-un calendar vechi, scria scurte versuri în stil popular ori zicători și cimilituri, uneori cam licențioase. Cînd a căzut bolnav, în 1923, înspre iarnă, mama (Elena Vasiliu – n.m.) i-a dus să citească «Sonata Kreutzer», de Tolstoi! A citit ceva din roman, și după o săptămînă i-a spus că așa ceva și dînsul ar fi putut scrie”.
Nici mama poetului nu cred că l-ar fi înțeles pe acesta. Ea citea – se zice – mult, dar nu există nici o mărturie că citea versuri. Curios, nu s-a păstrat nici o carte din biblioteca sa.
L-au înțeles surorile? Din cinci, nici una n-a cochetat cu poezia. Ajunse învățătoare, primele două, Maria și Aneta, aveau, desigur, o altă viziune asupra vieții decît cea a lui Bacovia. Profesiunea le cerea activism, nu contemplație. De altminteri, începutul carierei lor coincide cu momentul de mari elanuri al reformei haretiste. Deși – pare-se – sensibilă, Elena, a treia dintre surori, secretară de școală, era excedată de propriile-i probleme (văduvă, recăsătorită, divorțată) pentru a se mai gîndi la cele literare ale poetului. Cît despre Catinca și Virginia, ele îl compătimeau, desigur, pe „bolnavul familiei”, mă îndoiesc însă că aveau și înțelegere pentru munca lui de visător. âl judecau, probabil, exclusiv cu inima, uimite sau îngrijorate. Nivelul lor intelectual era acela al unor maistre de lucru manual.
Dar cei doi frați, Ioan (Eugen) și Constantin, amîndoi juriști? Unul, da; unul, nu. Cel mic, Constantin Vasiliu – Langa, a fost, înainte de Agatha, protectorul lui Bacovia. Tip aventuros, avea o experiență de viață superioară celei a poetului. Folosindu-se și de calitatea de ziarist, a deschis anumite uși pentru el, l-a găzduit, i-a sărit în ajutor, l-a vizitat etc. în anii primului război mondial, cînd colabora cu proză la „Scena”, a încercat chiar să atragă, gazetărește, atenția asupra lui. A fost, dacă pot să spun așa, omul său pentru relațiile publice. Pe lîngă sentimentul fraternității, între ei exista și o apropiere ideologică: erau, la acea epocă, socialiști și pacifiști. Revoltele (sau, uneori, jovialitatea) mezinului au încărcat nu o dată bateriile sufletești epuizate ale fratelui cel mare. Legătura lor va dura pînă ce moartea îl va lua, prematur, în 1952, pe primul. La înmormîntare, Bacovia a avut un plîns nestăpînit, în hohote.
Prin comparație cu Constantin Vasiliu-Langa, care s-a devotat lui Bacovia, celălalt frate, Ioan (Eugen) – e o întreagă poveste cu acest nume – pare un străin. Nu figurează în singura fotografie de familie, nu-i prezent la vînzarea casei părintești și nu-i exclus să fi lipsit și de la alte evenimente. Din toți trei frații, el se comportă ca un burghez: sobru, egoist, detașat. Are domiciliul în București, dar posedă și o casă la Zamora. în august 1936, aflat la odihnă la Bușteni, Bacovia îl vizitează aci, fapt care, sigur, nu-l va fi încîntat. âl tolera, dar nu-l înțelegea. N-avea intuiția a ceea ce e în mintea și sufletul lui. Recent, citind „Soarele melancoliei” (Ed. Vremea XXI, 2005), de Petre Pandrea, am dat peste dovada opacității sale. Se află într-o scrisoare pe care memorialistul citat i-o trimite altui memorialist, M. Sevastos: „Am tot așteptat să revin în București și să vă mulțumesc din inimă pentru frumoasa Dv. carte cu «Amintirile de la „Viața Românească”». M-am «înzăpezit» pe-aici, printre brădet (stătea la Poiana Țapului – n.m.), stîncării și la masa mea de scris, unde oficiez în toga violetă a melancoliei și a tristeților bacoviene. (Poetul băcăuan iubea «violetul» și abia astăzi îl înțeleg.) Fratele lui Bacovia, avocat pensionar pe-aici, prieten de-al meu, îmi spunea odată că nu pricepe de ce se face atîta caz de George! El nu l-a văzut decît beat și niciodată treaz! Am refuzat și eu să-l mai văd pe avocat după ce-am priceput, cam tîrzior, «Plumb»-ul și doliul mandarinal al violetului”. Splendidă atitudine!
Paradoxal, din toate cele arătate mai sus rezultă un lucru pe care cu greu l-aș fi acceptat în urmă cu patru decenii cînd am început să scriu despre Bacovia: acela că, în afară de fratele scriitor, singurul sprijin al poetului a fost Agatha, privită de malițioși doar ca o sursă a întristărilor sale. Bacovia – îmi dau seama acum – a cumpănit bine cînd a scris în „Doină”: „Și cum stau de supărat, / Chiar de toate m-am lăsat… / Numai tu m-ai sprijinit / Și, în lume, / Mi-ai vorbit…”.rte din biblioteca sa.
L-au înțeles surorile? Din cinci, nici una n-a cochetat c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!